ICCJ. Decizia nr. 489/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 489/2007
Dosar nr. 38575/2/2005
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Justiţiei a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.G., constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 1420/ C din 10 septembrie 1996 emis de Ministerul Justiţiei.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin ordinul atacat s-a dispus numirea în funcţia de notar a pârâtului în baza art. 17 şi art. 28 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 36/1995, precum şi în temeiul art. 6 şi art. 7 din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi.
Reclamantul a mai arătat că din interpretarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 36/1995 rezultă că persoanele care solicită numirea în funcţia de notar public, cu excepţia notarilor stagiari care au promovat examenul de definitivat, trebuie să facă dovada îndeplinirii cumulative a două condiţii: exercitarea timp de 5 ani a unei funcţii de specialitate juridică şi dovada cunoştinţelor necesare funcţiei de notar public, iar verificarea acestor cunoştinţe se face numai prin concurs organizat de C.U.N.N.P.
Reclamantul a mai precizat că art. 105 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 nu putea constitui termenul ordinului de numire a pârâtului în funcţia de notar public, deoarece acesta se referă numai la personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei, iar pârâtul deşi a îndeplinit funcţia de Ministru al Justiţiei, nu a funcţionat la compartimentul notarial, motiv pentru care nu poate beneficia de această dispoziţie legală.
În concluzie, arată reclamantul că, prin emiterea ordinului atacat au fost încălcate dispoziţiile art. 16 lit. g) şi art. 28 din Legea nr. 36/1995 şi cele ale art. 20 lit. c) şi art. 38 lit. a) din S.U.N.N.P.R.
Pârâtul a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, pe fondul cauzei arătând că a îndeplinit toate condiţiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 36/1995.
La termenul de judecată din 14 februarie 2006, Curtea a respins excepţiile invocate de pârât ca neîntemeiate, reţinând în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii că art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 conţine norme de procedură care reglementează calea procedurală prin intermediul căreia pot fi supuse controlului de legalitate, la cererea autorităţii emitente, actele administrative intrate în circuitul civil, normele de procedură fiind de imediată aplicare.
În ce priveşte excepţia tardivităţii introducerii acţiunii instanţa a apreciat că în ce priveşte art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a consacrat instituţia nulităţii absolute a actului administrativ, iar că regimul juridic prevăzut de art. 11 alin. (1) şi (2) se referă numai la acţiunile formulate de persoanele vătămate, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (3) numai acestea având obligaţia de a efectua procedura administrativă prealabilă cu aplicarea termenului de 6 luni de la primirea răspunsului.
Instanţa a mai reţinut că nici o dispoziţie a Legii nr. 554/2004 nu reglementează termenul în care poate fi promovată o acţiune în constatarea nulităţii actului administrativ formulată în temeiul art. 1 alin. (6) din lege, astfel încât în cauză devine incident dreptul comun în materie, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând fie pe cale de acţiune, fie cale de excepţie.
Prin sentinţa civilă nr. 916 din 18 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost admisă, instanţa constatând nulitatea Ordinului nr. 1420/ C din 10 septembrie 2006 emis de Ministerul Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut în esenţă, că propunerea de numire şi avizul favorabil exprimat de U.N.N.P. s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 36/1995, normă legală ce nu se aplică în cazul pârâtului, iar că din probele administrate în cauză, nu rezultă că pârâtul ar fi parcurs vreo formă de verificare a cunoştinţelor necesare profesiei de notar public, aşa cum prevede art. 16 lit. g) din Legea nr. 36/1996.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul C.G. invocând în esenţă încălcarea şi aplicarea greşită a legii conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin respingerea excepţiei de tardivitate prevăzute prin încheierea din 14 februarie 2006, precum şi prin constatarea nelegalităţii Ordinului M.J. nr. 1420/ C din 10 septembrie 1996 care a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 36/1995.
Prin întâmpinare Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului întrucât dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează ipoteze tipice ale acţiunii în contencios administrativ şi nu se aplică situaţiei prevăzută de art. 1 alin. (6) din lege, iar pe fond reclamantul nu a urmat prealabil numirii sale ca notar public procedura de verificare a cunoştinţelor conform Legii nr. 36/1995 şi regulamentului de punere în aplicare a legii.
Recursul este fondat.
Conform prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi invocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile produse".
Art. 11 din lege stabileşte termenul în care se poate introduce acţiunea în anulare a unui act administrativ individual sau cea în recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, care este de 6 luni, iar pentru motive temeinice de maximum un an de la data emiterii actului, primul termen fiind de prescripţie iar celălalt de decădere.
Alin. (4) al aceluiaşi articol stabileşte expres şi limitativ situaţiile în care acţiunea poate fi introdusă oricând, printre acestea nefiind menţionată şi cea prevăzută de art. 1 alin. (6) din lege.
Pentru prima dată prin noua lege a contenciosului administrativ s-a prevăzut posibilitatea pentru autoritatea publică emitentă a unui act administrativ ca, în situaţia în care apreciază că acest act este nelegal după ce a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, să solicite instanţei de contencios administrativ constatarea nulităţii acestuia.
Dar, Legea nr. 554/2004 nu are nici o prevedere în sensul distincţiei dintre nulitatea absolută şi cea relativă, specifică raporturilor de drept civil, însă în dreptul public este nerelevantă această distincţie, instanţa de contencios administrativ putând pronunţa aceeaşi soluţie de anulare a actului administrativ, indiferent dacă se cere anularea sau constatarea nulităţii acestuia.
Împrejurarea că legiuitorul nu stabileşte obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile administrative pentru situaţia prevăzută de art. 1 alin. (6), care de altfel ar fi şi neavenită, nu poate duce la concluzia că ar fi exclusă de la aplicarea dispoziţiilor art. 11 din lege.
Prin acordarea posibilităţii pentru autoritatea publică emitentă a actului administrativ să poată solicita oricând constatarea nulităţii acestuia s-ar aduce o gravă atingere principiului stabilităţii raporturilor juridice de drept administrativ.
De altfel, ar fi şi nedrept ca autoritatea publică culpabilă de emiterea actului administrativ pretins nelegal să poată cere oricând desfiinţarea acestuia, pe când cealaltă parte în raportul juridic respectiv să poată cere anularea acestui act în cel mult un an de la emiterea lui, ţinându-se cont mai ales de faptul că legea contenciosului administrativ s-a adoptat tocmai în considerarea şi pentru protejarea persoanelor ce se consideră vătămate într-un drept sau într-un interes legitim prin emiterea sau adoptarea actelor administrative.
Pentru toate aceste considerente se constată fondată critica privind greşita soluţionare a excepţiei de tardivitate a acţiunii introdusă la 14 decembrie 2005 în raport cu data emiterii ordinului datat respectiv 10 septembrie 1996 faţă de prevederile art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004 sub imperiul căreia s-a formulat acţiunea.
Întrucât acţiunea în contencios administrativ este tardiv formulată, criticile de nelegalitate ale actului administrativ atacat în ce privesc probele de fond, nu s-a mai impus a fi analizate.
Pentru aceste considerente urmează ca în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi art.312 C. proc. civ. să fie admis recursul, casată încheierea din 14 februarie 2006 şi sentinţa atacată prin admiterea excepţiei de tardivitate şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.G. împotriva sentinţei civile nr. 916 din 18 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a încheierii din 14 februarie 2006 a aceleiaşi instanţe.
Casează încheierea din 14 februarie 2006 şi sentinţa atacată şi rejudecând cauza admite excepţia de tardivitate a formulării acţiunii.
Respinge acţiunea ca tardiv formulată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 437/2007. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 497/2007. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
