ICCJ. Decizia nr. 408/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 408/2007
Dosar nr. 6988/1/2006
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 18 martie 2004, reclamanta U.D.S.C., societate comercială de drept privat ucrainian, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi A.N.R. să se constate dreptul său la operarea propriilor nave de transport şi/sau de pasageri în porturile româneşti fără autorizaţie din partea ministerului pârât, să fie obligaţi pârâţii să-i respecte acest drept şi să-i plătească despăgubiri în sumă de 434.800 dolari S.U.A. cu dobânda legală reprezentând cota de 12 % din totalul veniturilor pierdute.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâţii au impus nelegal ca pentru fiecare din navele sale care arborează pavilionul naţional ucrainian să existe autorizarea prealabilă pentru a efectua operaţiuni portuare în porturile româneşti, încălcând astfel dreptul său recunoscut de convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre, semnată la Belgrad în anul 1948, inclusiv protocolul adiţional, semnat la Budapesta la 26 martie 1998, ratificate prin Decretul nr. 298/1948 şi Legea nr. 75/2000, precum şi de art. 3 alin. (1) lit. b) din HG nr. 160/1996 şi de OG nr. 42/1997, republicată.
La data de 25 mai 2004, SC V. SA Constanţa a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantei, solicitând admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În interesul pârâţilor, la data de 23 august 2004, a formulat cerere de intervenţie A.A.O.P.F. din România.
Prin sentinţa civilă nr. 300/ CA din 11 noiembrie 2004 Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, a respins ca nefondate acţiunea principală şi cererea de intervenţie accesorie formulată de SC V. SA Constanţa, reţinând că prin accesul liber şi nediscriminatoriu al tuturor navelor în porturile româneşti nu li se acordă acestora şi dreptul de a opera în porturi fără autorizarea prealabilă a ministerului pârât, în condiţiile prevăzute de HG nr. 160/1996.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantă a fost admis prin Decizia nr. 3685 din 13 iunie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Instanţa de recurs a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatând că instanţa de fond nu a examinat apărările reclamantei privind inaplicabilitatea HG nr. 160/1996 datorită neconcordanţelor dintre acest act normativ şi prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 129/1997 pentru ratificarea Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina, ale Legii nr. 21/1996, ale Legii nr. 75/2000 pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia de la Belgrad şi ale OG nr. 42/1997.
În fond după casare, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 184/ CA din 6 martie 2006, prin care a respins ca nefondate acţiunea principală şi cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a invocat neîntemeiat încălcarea principiului nediscriminării şi inaplicabilitatea HG nr. 160/1996, act normativ pe care şi-a întemeiat acţiunea şi care nu contravine Convenţiei de la Belgrad referitoare la accesul navelor în porturi şi nu la regulile de operare a navelor în porturi.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând ca în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., să fie casată hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie şi să fie admisă acţiunea formulată.
În motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că prin respingerea acţiunii principale, instanţa de fond s-a pronunţat nelegal şi asupra cererii de despăgubiri, pentru care nu mai era investită, urmare disjungerii dispusă prin încheierea din 25 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa cu privire la acest capăt de cerere.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că nu a fost motivată soluţia de respingere a cererii de intervenţie formulată în interesul pârâţilor şi că hotărârea a fost motivată contradictoriu în privinţa obiectului şi admisibilităţii acţiunii.
Motivele de recurs invocate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la omisiunea instanţei de fond de a analiza susţinerile reclamantei în cadrul juridic al litigiului, inclusiv sub aspectul neconstituţionalităţii HG nr. 160/1996 şi al neconcordanţei acestui act normativ cu prevederile OG nr. 42/1997, ale Legii nr. 21/1996, ale Convenţiei de la Belgrad din 1948, ratificată prin Decretul nr. 298/1948 şi ale Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, semnat la Constanţa la 2 iunie 1997 şi ratificat prin Legea nr. 129/1997.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., pentru că la rejudecare nu au fost avute în vedere considerentele deciziei de casare privind reglementarea cuprinsă în HG nr. 160/1996, atât în privinţa aplicabilităţii în cauză, cât şi în privinţa îndeplinirii cerinţelor de tehnică legislativă la data adoptării actului normativ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond s-a pronunţat în limitele cadrului procesual stabilit corect în raport de cererea de chemare în judecată şi de încheierea din 16 septembrie 2004, prin care a fost disjunsă cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri în sumă de 434.880 dolari S.U.A.
Atât din considerentele, cât şi din dispozitivul hotărârii recurate rezultă că instanţa de fond nu a soluţionat şi cererea de despăgubiri care se judecă într-un alt dosar, motiv pentru care este nefondată critica de pronunţare ultra petita prin încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Motivul de recurs privind încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, constatându-se că reclamanta nu are interes procesual să invoce nerespectarea unor norme de procedură cu privire la drepturile altor părţi în litigiu, cum sunt cele ale asociaţiei interveniente în interesul pârâţilor.
Referitor la motivarea hotărârii recurate, nu se poate reţine existenţa unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii şi nici interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, pentru că instanţa de fond a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi, independent de modul în care acesta a fost formulat, a fost judecat în condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 însuşi fondul cauzei cu privire la dreptul subiectiv invocat de reclamantă.
În consecinţă, motivele de recurs formulate de reclamantă în baza art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
Criticile aduse în recurs în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se dovedesc a fi neîntemeiate şi vor fi respinse, pentru că nu a existat o încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor legale care au constituit temeiul juridic al acţiunii şi al apărărilor formulate de părţi.
Acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată la 25 mai 2004, a avut ca obiect recunoaşterea dreptului pentru navele sale de a opera în porturile româneşti fără autorizaţia prealabilă de la Ministerul Transporturilor, motivând că beneficiază de acest drept conform art. 3 alin. (1) lit. a) şi b) din HG nr. 160/1996, care a exceptat de la autorizare navele aflate sub pavilionul unui stat semnatar al unui acord bilateral sau internaţional la care România este parte.
În raport de precizarea acţiunii şi de Decizia de casare, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond a constatat judicios că HG nr. 160/1996 este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii şi că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din acest act normativ, reclamanta nu poate opera în porturile româneşti fără autorizarea prealabilă a Ministerului Transporturilor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute la lit. a) şi b) din acelaşi text legal pentru exceptare de la regimul autorizării.
Concluzia instanţei de fond este rezultatul examinării tuturor susţinerilor formulate de reclamantă şi al actelor normative invocate de părţi, dar în limitele cadrului procesual al litigiului.
Astfel, se reţine că instanţa de fond nu a fost învestită să se pronunţe pe cale directă sau pe cale incidentă asupra nelegalităţii HG nr. 160/1996, inclusiv sub aspectul unor neconformităţi cu prevederile constituţionale.
În atare situaţie, concordanţa dintre acest act normativ şi dispoziţiile legale sau constituţionale invocate în acţiune a fost analizată conform art. 1 din Legea nr. 29/1990, numai pentru a se stabili dacă reclamanta este titulara unui drept recunoscut de lege care ar fi fost vătămat prin cerinţa de autorizare prealabilă impusă de pârâţi pentru activitatea de operare a navelor în porturile româneşti.
Din acest considerent, vor fi respinse ca nefondate susţinerile din recurs privind nelegalitatea şi neconstituţionalitatea HG nr. 160/1996, cu atât mai mult cu cât reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi b) din acest act normativ, motivând că beneficiază de dreptul de operare fără autorizaţie în porturile româneşti pentru că arborează pavilionul unui stat semnatar al Convenţiei de la Belgrad privind regimul navigaţiei pe Dunăre, semnată în anul 1948 şi ratificată prin Decretul nr. 298/1948 şi al Tratatului dintre România şi Ucraina, semnat la Constanţa şi ratificat prin Legea nr. 129/1997.
Conform art. 3 alin. (1) lit. a) şi b) din HG nr. 160/1996, mărfurile şi/ sau pasagerii care se transportă în trafic direct între România şi un alt stat pot fi îmbarcate/îmbarcaţi pe navele care arborează pavilionul unui stat terţ dacă între România şi statul respectiv există un acord bilateral prin care se prevede în mod expres că navele sub pavilionul statului respectiv pot participa la traficul direct dintre România şi alte state sau dacă această situaţie este în mod expres admisă prin convenţiile şi acordurile internaţionale la care România este parte.
Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, semnat la Constanţa la 2 iunie 1997 şi ratificat prin Legea nr. 129/1997 nu cuprinde clauze referitoare la regimul navigaţiei pe căile navigabile interioare din cele două ţări.
Convenţia de la Belgrad din 1948 reglementează navigaţia pe Dunăre şi recunoaşte accesul liber în porturile româneşti al tuturor navelor, indiferent de pavilionul arborat şi tratamentul lor egal, dar nu cuprinde nici o prevedere expresă privind dreptul de a opera în porturi fără autorizarea impusă de legislaţia internă a statului căruia îi aparţine portul.
În art. 2 al Convenţiei a fost determinat în mod neechivoc domeniul de aplicare a dispoziţiilor sale, în sensul că regimul stabilit se aplică numai părţii navigabile a Dunării.
De asemenea, instanţa de fond a constatat corect că dreptul pretins de reclamantă nu este recunoscut în celelalte acte normative indicate în acţiune şi că unele din acestea sunt irelevante faţă de obiectul litigiului, cum este Legea concurenţei nr. 21/1996.
Astfel, instanţa de fond a respins întemeiat apărările reclamantei privind abrogarea implicită a HG nr. 160/1996 prin OG nr. 42/1997 şi recunoaşterea prin acest ultim act normativ a dreptului său de operare fără autorizare în porturile româneşti.
În art. 17 din OG nr. 42/1997 republicată s-a prevăzut că în porturile româneşti transporturile maritime şi fluviale internaţionale de mărfuri şi/sau de persoane se desfăşoară cu accesul liber şi nediscriminatoriu al tuturor navelor, indiferent de pavilionul pe care-l arborează.
Accesul liber şi nediscriminatoriu al navelor în porturile româneşti nu reprezintă însă autorizarea activităţii de operare a navelor, ca activitate conexă transportului naval.
Din dispoziţiile art. 14 alin. (3), art. 84 şi art. 123 din OG nr. 42/1997 republicată şi art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2 din OG nr. 22/1999 rezultă că activităţile în legătură cu operarea navelor sunt supuse autorizării, în cadrul obligaţiei navelor de a respecta legislaţia naţională privind navigaţia în apele naţionale navigabile, intrarea, staţionarea, operarea şi ieşirea din porturi.
Faţă de regimul juridic de autorizare instituit prin OG nr. 42/1997 pentru activitatea de operare a navelor în porturile româneşti nu se poate reţine că acest act normativ a abrogat HG nr. 160/1996, care nu conţine dispoziţii contrare şi are caracterul de normă specială, reglementând transportul fluvial de pasageri şi/sau de mărfuri în trafic direct dintre România şi alte state.
Pentru aceleaşi considerente, va fi respinsă ca nefondată şi susţinerea reclamantei privind inaplicabilitatea în cauză a HG nr. 160/1996 datorită caracterului său desuet. Reclamanta nu a motivat în drept această apărare, iar susţinerile sale privind adoptarea HG nr. 160/1996 cu încălcarea dispoziţiilor art. 108 din Constituţie şi a celor referitoare la tehnica legislativă nu pot fi examinate în prezentul litigiu, întrucât nu s-a solicitat controlul judecătoresc asupra legalităţii actului administrativ cu caracter normativ adoptat de guvern.
De altfel, aşa după cum s-a reţinut şi în hotărârea instanţei de fond, apărările reclamantei privind incidenţa HG nr. 160/1996 au fost contradictorii. Astfel, acest act normativ a fost indicat drept cauză juridică a cererii iniţiale, iar în dosarul Curţii de Apel Constanţa, reclamanta a contestat Ordinul M.L.P.T.L. nr. 287 din 27 februarie 2003, motivând că este contrar prevederilor HG nr. 160/1996, care este în vigoare şi reglementează transportul de mărfuri şi persoane dintr-un port românesc într-un port al altui stat diferit de acela al cărui pavilion îl abordează nava.
În consecinţă, reclamanta nu este titulara unui drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat prin obligaţia de autorizare prealabilă impusă de autorităţile pârâte. Din acest motiv, se constată că sunt lipsite de obiect susţinerile din recurs întemeiate pe dispoziţiile constituţionale privind exerciţiul drepturilor economice, al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât reclamanta nu a dovedit existenţa dreptului invocat prin acţiune.
Faţă de considerentele expuse anterior, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii recurate, Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de U.D.S.C. prin mandatar SC V. SA Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 184/ CA din 06 martie2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 393/2007. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 435/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
