ICCJ. Decizia nr. 663/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 663/2007
Dosar nr. 38571/2/2005
Şedinţa publică din 2 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 14 decembrie 2005, reclamatul Ministerul Justiţiei a solicitat, în contradictoriu cu pârâta G.G. în prezent judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 1398/ C din 2 septembrie 1996 emis de ministrul justiţiei prin care s-a dispus numirea şi în acelaşi timp suspendarea din funcţia de notar public a pârâtei şi, pe cale de consecinţă, a Ordinului nr. 1041/ C din 8 mai 2002 prin care s-a dispus suspendarea din exerciţiul funcţiei de notar public, pentru incompatibilitate de la data numirii în funcţia de judecător, până la încetarea acestei stări.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că actele atacate au fost emis cu încălcarea legii, invocând ca temei de drept al acesteia dispoziţiile Legii nr. 36/1995, a Regulamentului de aplicare a acesteia aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 710/C/1995 precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Reclamantul a mai arătat că prevederile art. 105 din Legea nr. 35/1995 nu puteau fi aplicabile pârâtei având în vedere cel puţin împrejurarea că la momentul numirii sale în profesia de notar public, respectiv 2 septembrie 1996, acest text îşi încetase aplicabilitatea, la acel moment singura procedură legală fiind cea prevăzută de art. 16 şi urm. din aceeaşi lege, coroborat cu dispoziţiile Regulamentului aprobat prin O.M.J. nr. 710/1995.
În opinia reclamantului, textul art. 105 din Legea nr. 36/1995,, a avut aplicare limitată în timp, respectiv până la momentul constituirii C.N.P.U.N.N.P., dispoziţiile sale neputând fi aplicate peste această perioadă şi cu atât mai puţin faţă de alte categorii de persoane decât cele limitativ prevăzute în art. 105, pârâta nefăcând parte din niciuna din aceste categorii.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepţia tardivităţii acţiunii în raport cu dispoziţiile art. 7 şi 11 din Legea nr. 554/2004 şi data emiterii actelor atacate şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată motivată de conflictul de legi în timp, între Legea nr. 29/1990 şi Legea nr. 554/2004, invocând şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Pe fondul cauzei, pârâta a susţinut că cele două ordine atacate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 16 martie 2006, a respins excepţiile invocate de pârâtă.
Referitor la excepţia tardivităţii instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că în cazul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 nu este necesară procedura prealabilă, acest text nefiind compatibil cu art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege, iar, pe de altă parte, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, lege incidentă pricinii la momentul judecăţii.
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nu ne aflăm în faţa unui conflict de legi în timp întrucât art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 reprezintă o normă juridică de procedură, de imediată aplicare, iar Legea nr. 36/1995 reprezintă potrivit principiului „tempus regit actum" legea în raport de care sunt examinate condiţiile de validitate ale actelor administrative emise de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 1375 din 12 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, temeinicia şi legalitatea emiterii Ordinului nr. 1398/ C din 2 septembrie 1996, în raport cu dispoziţiile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 întrucât la momentul numirii pârâtei în funcţia de notar public aceasta deţinea funcţia de secretar de stat având în coordonare D.P.I.M.N.P., făcând implicit parte din personalul de specialitate notarială şi dând aplicaţiune principiului „cine poate mai mult poate şi mai puţin".
În plus, instanţa de fond a reţinut legalitatea ordinului şi în raport cu dispoziţiile art. 16 – art. 19 şi art. 28 din Legea nr. 36/1995 constatând, în cazul pârâtei, întrunirea cumulativă a condiţiilor cuprinse în lit. a) – g) ale art. 16 cu remarca că desfăşurarea unei activităţi de peste 40 de ani ca judecător, procuror, preşedinte/vicepreşedinte de instanţă şi judecător în prezent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dovedesc pe deplin existenţa unor solide cunoştinţe profesionale necesare şi funcţiei de notar public.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că soluţia de respingere a acţiunii se impune şi în ceea ce priveşte Ordinul nr. 1041/ C din 08 mai 2002 prin care s-a dispus suspendarea din exerciţiul funcţiei de notar public pentru incompatibilitate ca act subsecvent principalului (Ordinului nr. 1398/ C din 02 septembrie 1996), ştiut fiind că accesorium sequitur principale".
A mai reţinut instanţa de fond că a admite acţiunea şi a dispune constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 1398/ C din 02 septembrie 1996 ar echivala cu un act de nedreptate în condiţiile în care actualele dispoziţii normative permit numirea ca notari publici a celor care au fost judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai ca o recunoaştere intrinsecă a valorii lor profesionale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond, fără a contesta caracterul tranzitoriu şi final al dispoziţiilor art. 105, a procedat la o interpretare extensivă a acestor dispoziţii legale, statuând, în mod greşit, că intimata-pârâtă se încadra în mod implicit în categoria personalului de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei.
Situaţia excepţională reglementată de dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 36/1995 rezultă, în opinia recurentului-reclamant, pe de o parte, din aplicarea limitată în timp a acestor dispoziţii, iar, pe de altă parte, din prevederile exprese referitoare la categoriile de persoane cărora li se aplică acest text de lege.
Fiind o excepţie de la procedura şi condiţiile de numire în funcţia de notar public, arată recurentul, dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 36/1995 sunt de strictă interpretare şi aplicare, şi, pe cale de consecinţă, acestea nu pot fi extinse prin analogie altor categorii de persoane decât cele enumerate limitativ de textul de lege arătat. În aceeaşi ordine de idei, recurentul reiterează şi Decizia nr. 83/1997 a Curţii Constituţionale referitoare la art. 105 alin. (1) – (3) din Legea nr. 36/1995.
Recurentul subliniază şi faptul că singura procedură legală aplicabilă la momentul numirii pârâtei intimate în funcţia de notar public era cea prevăzută de art. 16 şi urm. din Legea nr. 36/1995, contrar celor reţinute de instanţa de fond.
Mai mult, arată acesta, Ministerul Justiţiei nu contestă experienţa profesională deosebită a pârâtei, însă această împrejurare nu putea substitui cerinţa prevăzută de art. 16 lit. g) din Legea nr. 36/1995.
În plus, arată recurentul, instanţa de fond a fost învestită să se pronunţe asupra legalităţii aplicării textului de lege în vigoare la data numirii în funcţia de notar public iar nu asupra textelor de lege în vigoare la data pronunţării hotărârii şi respectiv în raport cu funcţia deţinută în prezent de către pârâta - intimată (art. 102 din Legea nr. 303/2004 republicată).
Mai înainte însă de a păşi la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată, în baza dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, că dispoziţiile art. 137 şi 3041 C. proc. civ., sunt compatibile cu cele ale art. 20 şi art. 1 şi 11 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, Înalta Curte va examina, cu precădere, excepţia invocată, din oficiu, referitoare la tardivitatea acţiunii, excepţie de ordine publică examinată de instanţa de fond, dar respinsă prin încheierea din 16 martie 2006.
Cum potrivit art. 3041 în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304 C. proc. civ., instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, cu atât mai mult aceasta poate invoca din oficiu şi examina excepţiile de ordine publică.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
Numai că în cazul actului administrativ ce are caracter individual, legea contenciosului administrativ nu instituie termene distincte de introducere a acţiunii în raport cu caracterul nulităţii invocate (nulitate absolută, nulitate relativă, anulabilitate sau inexistenţa actului administrativ) instituind prin art. 11 din lege un termen de prescripţie şi un termen de decădere acesta din urmă având ca dată de referinţă data emiterii actului.
De altfel, în dreptul administrativ românesc, în baza prezumţiei de legalitate a actului administrativ, regimul juridic al nulităţilor actelor administrative individuale este asemănător, iar în ceea ce priveşte procedura de sesizare a instanţei legea nu distinge cu privire la termene, regimul acestora fiind unitar. Din această perspectivă, teza unicităţii regimului aplicabil este unitar abordată atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă.
A accepta teza contrară, ar echivala cu încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice administrative, principiu de bază al dreptului administrativ.
Înalta Curte, constată că teza potrivit căreia acţiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 este derogatorie ca regim juridic de la acţiunea în anulare a unui act administrativ şi că nu este supusă prescripţiei şi decăderii reglementate de art. 11 din lege pentru că nu se încadrează între situaţiile prevăzute de text este greşită.
Astfel, greşit a reţinut instanţa de fond că în cauza de faţă nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen de prescripţie de 6 luni, care curge de la anumite momente, dar şi un termen maxim de 1 an de la data emiterii actului administrativ, care este un termen de decădere.
În dreptul administrativ distincţia dintre nulităţile relative şi nulităţile absolute are un interes practic redus, regimul juridic al acestora nefiind diferit indiferent de caracterul normei juridice încălcate.
Legiuitorul, astfel cum s-a arătat, a urmărit o anumită stabilitate a raporturilor juridice din domeniul dreptului administrativ, mai ales în ce priveşte actele administrative cu caracter individual, ceea ce rezultă şi din dispoziţiile Legii nr. 554/2004 care prevăd soluţionarea cu celeritate a litigiilor în materia contenciosului administrativ.
În ce priveşte termenul în interiorul căruia se poate introduce o acţiune de contencios administrativ, având ca obiect anularea unui act administrativ ori constatarea nulităţii acestuia, nu există nici o deosebire, indiferent dacă se invocă o nulitate relativă sau o nulitate absolută.
Ar fi şi inechitabil pentru părţile implicate în raporturile juridice de drept administrativ ca uneia să i se confere drepturi procesuale mult superioare faţă de cealaltă.
Chiar dacă legiuitorul a prevăzut pentru autoritatea publică posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ să constate nulitatea actului pe care l-a emis după ce aceasta nu mai are dreptul de a-l revoca pentru că a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, ar fi nedrept pentru cealaltă parte care nu poate ataca actul respectiv decât în cel mult 1 an de la emiterea acestuia, să se accepte interpretarea potrivit căreia autoritatea emitentă a actului să poată cere constatarea nulităţii lui oricând. Aceasta cu atât mai mult cu cât autoritatea publică este partea care se află în culpă în ce priveşte emiterea actului pretins ilegal.
Cu toate că legiuitorul nu a prevăzut expres la art. 11 din Legea nr. 554/2004 termenul în care poate fi introdusă o acţiune în constatarea nulităţii unui act administrativ, din nici o dispoziţie a acestei legi nu rezultă direct că pentru o astfel de acţiune s-ar aplica alte termene decât cele comune în materia contenciosului administrativ, iar alin. (2) al articolului menţionat, raportat la alin. (4), nu face nici o diferenţiere în acest sens între actele administrative unilaterale individuale.
Înalta Curte constată că în raport cu această soluţie, analizarea criticilor care vizează fondul cauzei este lipsită de relevanţă juridică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1375 din 12 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge acţiunea ca tardiv formulată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 662/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 665/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
