ICCJ. Decizia nr. 821/2007. Contencios. Despăgubire. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 821/2007
Dosar nr. 11527/2/2005
Şedinţa de la 8 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 1.222 din 7 aprilie 2005 reclamanta SC A.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri băneşti echivalente cu valoarea pagubei cauzate societăţii de 5.906.676.274 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului inopinat efectuat la 27 iulie 2004 de inspectorii fiscali din cadrul Ministerului Finanţelor Publice – A.A.F., a fost emisă Decizia nr. 054 din 4 august 2004 prin care, a fost revocată autorizaţia de antrepozit fiscal de producţie ţigarete.
Se mai arată că împotriva acestei decizii societatea a formulat contestaţie, care a fost respinsă de pârâtă prin adresa din 31 august 2004.
Atât împotriva deciziei cât şi împotriva adresei din 31 august 2004, societatea a formulat acţiune în temeiul Legii nr. 29/1990, solicitând anularea acestora ca netemeinice şi nelegale precum şi o cerere de suspendare a efectelor deciziei în speţă, cerere admisă prin sentinţa civilă nr. 208 din 27 septembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Reclamanta a mai precizat că având în vedere soluţia pronunţată, a solicitat pârâtei aprobarea notei de comandă pentru achiziţionarea de banderole de marcat, cererea sa fiind însă respinsă, fără motivare.
Împotriva acestui refuz, societatea reclamantă a formulat contestaţie, ce prin adresa din 8 octombrie 2004 a fost respinsă, cu motivarea că s-a făcut recurs împotriva sentinţei prin care s-a dispus suspendarea efectelor Deciziei nr. 054 din 4 august 2004.
În atare condiţii, a arătat reclamanta s-a refuzat şi nota de comandă, cu toate că, în opinia sa, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea efectelor actului administrativ în cauză era executorie de drept.
În concluzie, precizează reclamanta, societăţii i-au fost aduse prejudicii însemnate prin actele întreprinse de pârâtă, ce au fost calculate pe perioada 29 septembrie 2004 – 3 februarie 2005 la un cuantum de 5.906.676.274 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1.104 din 19 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată de SC A.I. SRL a fost admisă, instanţa dispunând obligarea pârâtului la plata sumei de 87.363 lei către reclamantă cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut în esenţă, că prin emiterea Deciziei nr. 054 din 4 august 2004 şi prin nepunerea în executare a sentinţei civile nr. 208 din 27 septembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, care este executorie de drept, reclamanta a suferit un prejudiciu, aşa cum acesta a fost stabilit prin raportul de expertiză.
Ministerul Finanţelor Publice, în termen legal a declarat recurs invocând nelegalitatea, conform art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a hotărârii primei instanţe apreciind că cererea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă întrucât nu s-a solicitat şi anularea actului administrativ, legiuitorul condiţionând acordarea despăgubirilor de cererea reclamantului de anulare a actului administrativ.
Instanţa a făcut o greşită apreciere a legii atât prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate şi pe cale de consecinţă a motivării în sensul acordării despăgubirilor.
Recursul este nefondat.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ este circumscris de ipotezele în care poate fi sesizată instanţa conform art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 motivarea dată cererii de recurs este corectă din punct de vedere teoretic, cererea de despăgubiri formulată în temeiul legii contenciosului administrativ fiind doar accesorie şi nu poate fi soluţionată ca acţiune principală şi distinctă de constatarea nulităţii unui act administrativ sau a refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege.
Acţiunea directă pentru despăgubiri este admisibilă în 3 cazuri, respectiv cazul reglementat de art. 9 alin. (4), cel avut în vedere de art. 9 alin. (1), (2) şi (3), o dată cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi respectiv atunci când autoritatea publică sesizează ea însăşi instanţa în vederea constatării nulităţii actului, fiind în imposibilitate de a-l revoca.
În cauză, situaţia de fapt de altfel necontestată este în sensul că Decizia nr. 054 din 4 august 2004, prin care s-a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal de producţie ţigarete a fost atacată în contencios administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 32 din 3 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti rămasă irevocabilă prin respingerea recursului s-a dispus anularea actelor administrative atacate de reclamantă.
Se constată astfel că a existat sub acest aspect o acţiune principală de anularea actului administrativ care a fost admisă.
Chiar dacă motivarea făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu este structurată în sensul precizării în preambul a actului administrativ atacat în contencios şi faţă de care acţiunea în despăgubiri este accesorie conform art. 8 din Legea nr. 554/2004 se constată că reclamanta arată care sunt actele administrative care i-au produs vătămarea în dreptul recunoscut de lege, respectiv Decizia nr. 054/2004 ce a format obiectul judecăţii în dosarul nr. 7.464/2004 al Curţii de Apel Ploieşti.
Mai mult, despăgubirile sunt datorate şi ca urmare a faptului că prin sentinţa civilă nr. 208 din 27 septembrie 2004 s-a admis cererea de suspendare a efectelor actelor administrative atacate, hotărâre executorie de drept şi faţă de care s-a formulat cerere de aprobarea notei de comandă pentru desfăşurarea activităţii, fiind un refuz din partea recurentei apreciat corect ca nejustificat de rezolvare a unei cereri la care reclamanta era îndreptăţită prin suspendarea executării.
În acest caz a existat un refuz nejustificat expres cu exces de putere a voinţei autorităţii publice de a nu rezolva cererea reclamantei la care era îndreptăţită.
Deci şi sub acest aspect a existat un refuz nejustificat de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv refuzul aprobării cererii de comandă, în condiţiile în care era suspendat actul administrativ de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Pentru aceste considerente, constatând că instanţa de fond a dat o rezolvare corectă excepţiei inadmisibilităţii, criticile de nelegalitate pentru interpretarea art. 8 din Legea nr. 554/2004 sunt nefondate motiv pentru care recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1.104 din 19 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 1.222/2005, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 809/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 828/2007. Contencios. Anulare certificat de... → |
---|