ICCJ. Decizia nr. 908/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 908/2007
Dosar nr. 8073/1/2006
Şedinţa publică din 13 februarie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara reclamanta SC N. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâţii D.R.V.T., A.N.V.B. şi M.F.P. – D.G.S.C., anularea procesului verbal de control din 14 februarie 2005, prin care societatea a fost obligată la plata unor drepturi vamale în sumă totală de 24.025.429.871 lei şi anularea Deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2005 emisă de M.F.P. – D.G.S.C. prin care a fost respinsă contestaţia societăţii şi menţinute măsurile luate prin actul de control vamal.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada 10 decembrie 2004 – 3 februarie 2004 la societate a fost efectuat un control vamal ulterior, fiind supuse controlului operaţiunile de import definitiv efectuate în perioada ianuarie 2001 – decembrie 2003, în speţă, preparate pentru supe uscate de la firma exportatoare P.I.K. – Ungaria.
Organul de control a apreciat că încadrarea tarifară la cod nu este corectă, deoarece nu îndeplineşte prevederile Notelor Explicative aferente poziţiei 21.04, punctele 1) şi 2), şi în consecinţă prin actul de control s-au stabilit obligaţii vamale constând în suma de 11.615.159.234 lei cu titlu de diferinţe taxe vamale, suma de 2.204.979.876 lei diferenţe T.V.A., suma de 7.253.981.180 lei dobânzi aferente taxelor vamale, suma de 1.383.223.822 lei - dobânzi aferente T.V.A. şi 1.316.563.040 lei, respectiv 215.522.719 lei, penalităţi de întârziere taxe vamale şi penalităţi de întârziere T.V.A.
Împotriva procesului verbal întocmit s-a formulat contestaţie, soluţionată prin Decizia nr. 86/2005, în sensul respingerii ca neîntemeiată pentru suma de 13.820.139.110 lei şi ca nemotivată pentru 10.205.290.761 lei.
Reclamanta a considerat că respingerea contestaţiei ca nemotivată nu are nici o justificare, întrucât a atacat actul în întregul său.
Totodată reclamanta a arătat că încadrarea tarifară este incorectă întrucât prin adresa nr. 4694 din 27 februarie 2001 a solicitat D.R.V.T. clasificarea în nomenclatorul vamal a produsului, primind răspuns prin adresa din 28 februarie 2001 în sensul că produsul se încadrează tarifar la poziţia nr. 21 aprilie 10.10, precizare respectată de societate pe toată perioada cât a efectuat importurile în discuţie.
La data de 13 septembrie 2005, reclamanta a chemat în garanţie SC R. SA Arad, motivat de faptul că în perioada în discuţie, toate documentele vamale au fost întocmite şi depuse la autoritatea vamală de către chemata în garanţie ca şi comisionar vamal, care, potrivit prevederilor art. 81 din HG nr. 1114/2001, stabileşte raporturi juridice directe cu autoritatea vamală şi răspunde de respectarea reglementărilor vamale.
Prin sentinţa civilă nr. 60 din 21 februarie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ, acţiunea formulată a fost admisă, instanţa dispunând anularea procesului verbal de control din 14 februarie 2005 şi a deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2005 emisă de pârâtul M.F.P. – D.G.S.C.
Totodată instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva SC R. SA Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că actele autorităţilor pârâte au stabilit şi menţinut eronat în sarcina reclamantei diferenţe taxe vamale, T.V.A., dobânzi şi penalităţi de întârziere, impunându-se a fi reţinută analiza făcută de lucrarea de specialitate întocmită de expertul Iacob Ioan, care redă în detaliu caracteristicile produsului importat în raport de încadrările tarifare incidente şi care respectă atât reglementările vamale interne cât şi legislaţia internaţională.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal D.R.V.T. în numele şi pentru A.N.V., invocând prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 şi 3041 C. proc. civ. şi D.G.F.P. Timiş, pentru M.F.P., indicând prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În ambele recursuri s-a susţinut că instanţa de fond a ignorat faptul că încadrarea mărfurilor în Tariful Vamal de Import al României se face conform Regulilor generale pentru interpretarea Sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, cuprinse în anexa la Legea nr. 98/1996 şi în concordanţă cu Notele explicative ale sistemului armonizat, menţionate la art. 72 din Legea nr. 141/1997.
Indiferent de compoziţia chimică a produsului importat, stabilită cu exactitate de către expertul desemnat în cauză, în situaţia în care, la nivel internaţional se stabileşte faptul că acelui tip de produs îi este aferentă o anumită poziţie tarifară, statul care a aderat la această convenţie este ţinut de respectiva încadrare tarifară. În acest sens, prima recurentă citează ca exemplu „măslina", care deşi este un fruct, în Sistemul Armonizat şi în Tariful Vamal al României este încadrată la poziţia tarifară aferentă legumelor.
În consecinţă, referitor la această critică recurentele conchid în sensul că expertul tehnic în specialitatea industrie alimentară nu avea competenţa de a stabili încadrarea tarifară a produsului în discuţie şi, prin urmare, nici instanţa nu-şi putea însuşi expertiza acestuia.
Pe lângă acest prim motiv de recurs, A.N.V. a mai susţinut şi că nu a fost avut în vedere un argument important: faptul că chiar autoritatea vamală maghiară a încadrat produsul la poziţia tarifară 21.03, ceea ce demonstrează că autorităţile române au procedat legal.
Recurentul M.F.P. a mai invocat necompetenţa D.R.V.T. în ceea ce priveşte emiterea avizului de încadrare tarifară comunicat prin adresa nr. 4867 din 28 februarie 2001, nepronunţarea instanţei de fond asupra obiecţiunilor pe care le-a formulat la raportul de expertiză tehnică şi greşita soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2005, în partea privitoare la suma de 10.205.290.761 lei, debit accesoriu, fără ca instanţa de fond să combată constatarea autorităţii administrativ fiscale în sensul nemotivării acesteia.
La rândul său, intimata SC N. SRL, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
A arătat că a acţionat cu bună credinţă, încadrând produsul importat la poziţia tarifară 21 aprilie 10.10, conform celor comunicate oficial de D.R.V.T., prin din 27 februarie 1991. Litigiul de faţă a fost generat de o circulară a A.N.V., adresa din 1 iunie 2004, în care se arată că în Decizia nr. 2008 din 4 decembrie 2001 a D.R.V.T. se regăseşte un produs de asezonare similar însă în această din urmă decizie nu se face nici o referire la produse.
De altfel, mai relevă intimata, această decizie a intrat în vigoare abia la 1 februarie 2002, ceea ce înseamnă că pentru anul 2001 diferenţa de drepturi vamale stabilită nu are nici o bază legală.
Mai susţine intimata că produsul importat este mai complex decât un produs de asezonare, fapt probat cu expertiza de specialitate, se poate consuma după o simplă adăugare de apă fierbinte, aceasta constituind caracteristica principală a produselor cuprinse în gruparea tarifară 21 aprilie 10 octombrie.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor cuprinse în cele două recursuri, a apărărilor formulate în întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată:
Prin procesul-verbal de control din 14 februarie 2005, încheiat de reprezentanţii D.R.V.T. s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante SC N. SRL obligaţia de a plăţi suma totală de 24.025.429.871 lei, reprezentând diferenţe de taxe vamale şi debite accesorii. Obiectul controlului a constat în verificarea operaţiunilor de import definitiv derulate de societate în perioada ianuarie 2001 – decembrie 2003, referitoare la produsul comercial – preparat pentru supe, importat de la firma P.I.K. – Ungaria.
Concluziile controlului ulterior, efectuat în baza adresei din 1 iunie 2004, emisă de A.N.V., au fost în sensul că încadrarea tarifară iniţială: 21 aprilie 10.10, preparate pentru supe, ciorbe sau supe cremă - uscate este eronată.
Produsul în discuţie a fost reîncadrat de organul de control la poziţia tarifară 21 martie 90.90. „preparate pentru sosuri şi sosuri preparate; condimente şi produse de asezonare, amestecate; făină de muştar şi muştar amestecat", cu consecinţa calculării debitului arătat.
Soluţia primei instanţei, în sensul constatării nelegalităţii actelor administrate fiscale atacate, individualizate în preambulul prezentelor considerente, este corectă.
Întreaga construcţie juridică a recurenţilor, fondată pe ralierea reglementărilor naţionale la cele internaţionale, prin aderarea României la Convenţia privind Sistemul Armonizat de descriere şi de codificare a mărfurilor, deşi validă principial, nu susţine încadrarea preparatului pentru supe uscate la poziţia tarifară 21 martie 90.90.
Nici Legea nr. 98/1996 pentru aderarea României la Convenţia internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 14 iunie 1983 la care face trimitere art. 72 din Legea nr. 141/1997 (în vigoare la data derulării operaţiunilor de import) şi nici Decizia nr. 2008 din 4 decembrie 2001 a D.G.V., privind punerea în aplicarea prevederilor Culegerii de avize de clasificare emise de Comitetul Sistemului armonizat din cadrul O.N.V., nu cuprind vreo referire la produsul în discuţie: nici nu era posibil acest lucru, întrucât în actele normative nu pot fi indicate denumirile comerciale ale bunurilor, ci numai descrierea componentelor acestora. Aşa fiind, este fără suport susţinerea că la nivel internaţional s-ar fi stabilit că produsului în discuţie îi este aferentă poziţia tarifară 21 martie 90.90.
De altfel, în adresa din 1 iunie 2004 a A.N.V., în baza căreia s-a derulat controlul ulterior, s-a arătat că în Decizia nr. 2008 din 4 decembrie 2001 a D.G.V. se regăseşte un produs de asezonare similar; adresa nu face nici un fel de referire la faptul că produsele se încadrează tarifar la poziţia 21 martie.
Totuşi, cum intimata – reclamantă a susţinut că produsul importat se încadrează la poziţia 21 aprilie, iar recurenţii-pârâţi au susţinut că poziţia corectă este 21 martie şi cum caracteristicile tehnice ale mărfii (compoziţia) permiteau încadrarea acesteia la ambele poziţii, pentru clarificare instanţa de fond a aplicat Regula 3, cuprinsă în Regulile Generale pentru interpretarea Sistemului Armonizat de Denumire şi Clasificare a Mărfurilor. Potrivit punctului b al acesteia:, „atunci când mărfurile ar putea fi încadrate la două sau mai multe poziţii.. produsele amestecate sunt încadrate după materia sau articolul care le conferă caracterul esenţial, atunci când este posibilă efectuarea acestei determinări".
În mod evident, această analiză a produsului nu putea fi făcută decât de un expert tehnic, specialist în industria alimentară.
Recurenţii nu au contestat compoziţia chimică a produsului importat (A.N.V. chiar a arătat că a fost stabilită „cu exactitate"), ci numai încadrarea acestuia la poziţia 21.04, preparate pentru supe, ciorbe sau supe – cremă; supe, ciorbe sau supe – creme preparate; preparate alimentare compuse omogenizate.
Or, cum componentele principale ale produsului analizat sunt produsele vegetale şi de origine vegetală, care având o pondere medie de 42-45 % din produs, conferă caracterul esenţial de utilizare pentru prepararea de supe, ciorbe şi bulionuri, necesitând numai adăugare de apă, lapte, etc., rezultă că încadrarea corectă este dea indicată de expert şi însuşită de instanţa de judecată.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra obiecţiunilor formulate de recurenţii-pârâţi, încuviinţându-le şi dispunând ca expertul tehnic să răspundă punctual, ceea ce s-a şi realizat prin „Răspunsul la obiecţiunile şi întrebările A.N.V.B. şi D.R.V.T., aflat la dosarul de fond.
În ceea ce priveşte argumentul referitor la obligativitatea însuşiri încadrării tarifare adoptată de către producător şi statul exportator (care a fost 21 martie 90.90) Înalta Curte urmează a-l înlătura, întrucât potrivit art. 71 şi art. 72 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin HG nr. 626/1997, în vigoare la momentul importurilor, autoritatea vamală română este cea care verifică clasificarea tarifară şi acordă liberul de vamă la import.
De altfel, practica autorităţilor vamale este de a nu accepta încadrarea tarifară stabilită în statele membre U.E., decât în măsura în care taxele vamale aferente sunt mai mari decât cele pe care autorităţile române le aplică în mod uzual pentru grupa de produse respectivă. Intimata-reclamantă a probat că s-a procedat în această manieră în cazul produselor C.C., P.C., C.M.P., S., P.P.S. etc.
Referitor la motivul de recurs formulat de M.F.P., care susţine necompetenţa D.R.V.T. de a emite adresa din 28 februarie 2001:
Prin această adresă emitenta a comunicat solicitantei SC N. SRL, avizul său de încadrare tarifară, respectiv că produsul preparat pentru supe, ciorbe alcătuit din legume deshidratate: morcovi, pătrunjel ţelină, potenţiatori de aromă, zahăr, condimente, amidon, colorant, se clasifică în nomenclatorul vamal la poziţia 21 aprilie 10 octombrie. Recurenta D.R.V.T. a făcut această încadrare pe baza mostrelor furnizate de solicitant (aspect arătat în adresă).
Pentru prima dată, în recurs, recurenta A.N.V., prin concluziile scrise recunoaşte că avizul de încadrare tarifară în discuţie a fost emis în baza delegării de competenţă ce a operat prin adresele din 31 octombrie 1997 şi 16 februarie 2001 emise de D.G.V.
Prin urmare, invocarea de către recurentul M.F.P. a prevederilor art. 6 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 626/1997, ce dă în competenţa exclusivă a D.G.V. comunicarea informaţiilor referitoare de clasificarea tarifară a fost combătură eficient chiar de cealaltă recurentă, A.N.V.
În fine, este nefondat şi ultimul motivul de recurs prin care se critică modul de soluţionare a debitelor accesorii.
Ca să opereze, după cum chiar denumirea lor o indică, este necesar să există un debit principal.
Cum în speţă, instanţa de fond a stabilit că, intimata-reclamantă nu datorează taxe vamale suplimentare, în mod logic, nu poate datora nici dobânzi sau penalităţi de întârziere.
Examinând recursul declarat de pârâta A.N.V., Înalta Curte constată că deşi se indică drept temei al acestuia şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. („instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti), totuşi, acesta nu a fost dezvoltat, după cum impune sub sancţiunea nulităţii art. 302 lit. c), astfel că nu poate fi examinat.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.R.V.T. în numele şi pentru A.N.V. şi D.G.F.P. în reprezentarea M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 60 din 21 februarie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 901/2007. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 912/2007. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
