ICCJ. Decizia nr. 912/2007. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 912/2007
Dosar nr. 1827/2/2006
Şedinţa publică din 13 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 8 februarie 2006, reclamanta SC T.C.E. SRL Piatra Neamţ a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.D.S. obligarea acesteia din urmă ca, în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei aferente anului 2005, pentru suprafaţa real arendată, comunicându-i în acelaşi termen modalitatea de calcul utilizată, inclusiv precizarea tuturor elementelor de referinţă avute în vedere; obligarea pârâtei, în considerarea dispoziţiilor art. 9.2 din Contractul de arendă, în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii să procedeze la negocierea cuantumului diferenţei de arendă datorate pentru anul 2005 şi implicit, a ultimei rate contractuale, luându-se în calcul efectul calamităţilor naturale confirmate prin acte normative şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta A.D.S. a invocat excepţia necompetentă materială a Curţii de Apel Bucureşti, excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, precum şi suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, M.A.P.D.R.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 967 din 2 mai 2006 a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 268/2001 A.D.S. este o instituţie de interes public cu caracter financiar şi comercial, finanţată din surse extrabugetare şi ale cărei atribuţii, printre altele, constau în exercitarea, în numele statului a prerogativelor dreptului de proprietate al acestuia asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului, precum şi în gestionarea şi exploatarea eficientă a patrimoniului de stat şi privatizarea societăţilor comerciale care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă.
Pe cale de consecinţă, instanţa a apreciat că toate actele întocmite de această instituţie, în exercitarea atribuţiilor conferite ei prin textul de lege mai sus menţionat, în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale, au la rândul lor caracter comercial. Cu alte cuvinte, caracterul financiar şi comercial al arendatorului şi calitatea de comerciant al arendaşului conferă contractului de arendă dintre ei caracter comercial.
S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 16/1994, republicată, bunurile proprietate publică nu pot face obiectul contractului de arendă şi, prin urmare, până la proba contrară, inclusiv soluţionarea dosarului nr. 9825/2005 în care A.D.S. a solicitat constatarea nulităţii contractului pe motiv că terenul este proprietate publică a statului, contractul încheiat între părţi se bucură de prezumţia de legalitate.
În termen legal, a declarat recurs reclamanta SC T.C.E. SRL.
Recurenta invocă nelegala soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale ridicată de pârâta A.D.S., întrucât pârâta a fost înfiinţată ca instituţie de interes public, ce a căpătat prin lege autoritatea publică necesară pentru administrarea patrimoniului de stat, bunul arendat face parte din domeniul public astfel că ne aflăm în prezenţa unui contract administrativ şi nu a unui contract civil ce ar atrage competenţa de judecare la instanţa comercială.
Prin memoriu separat recurenta a dezvoltat motivele de nelegalitate ale recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 967 din 2 mai 2006 şi a invocat ca temei legal prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., prin interpretarea greşită a actului dedus judecăţii la dispoziţiile art. 56 C. com., întrucât contractul de arendă încheiat între părţi nu are natură comercială, fiind un contract civil din categoria contractelor administrative.
În acest sens se face trimitere la dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1-4 din Legea nr. 268/2001, potrivit cu care terenul agricol dat în arendă de către A.D.S. face parte din domeniul public care are în calitatea sa de instituţie de interes public ca sarcină legală şi expresă „punerea în valoare a bunurilor proprietate publică".
Recurenta critică hotărârea prin motivarea avută în vedere pentru nerespectarea principiului contradictorialităţii şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., prin interpretarea făcută obiectului contractului de arendă şi prin referirea la o presupusă nulitate absolută a contractului.
Prin întâmpinare intimata A.D.S. a invocat nulitatea recursului declarat de SC T.C.E. SRL pentru nerespectarea prevederilor art. 3021 alin. (1) pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ. respectiv nu a indicat intimata în contradictoriu cu care înţelege să se judece în recurs, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi a înţeles să declare recurs împotriva „încheierii din 3 mai 2006" deşi la fondul cauzei nu există nici o încheiere din această dată astfel că practic nu a indicat hotărârea pe care a înţeles să o atace în recurs.
Cu privire la memoriul separat depus prin serviciul de registratură invocă intimata, este încălcat termenul de 5 zile reglementat imperativ de art. 158 alin. (3) C. proc. civ., astfel că această completare a recursului cu alte motive decât cele formulate în termen legal nu obligă instanţa de recurs la examinarea lor.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, intimata arată că dispoziţiile art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât A.D.S. nu este autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din lege, contractul de arendă a fost rezultatul negocierilor, este un contract civil iar calitatea de comerciant a recurentei atrage aplicarea regulilor din dreptul comercial respectiv a art. 56 C. com.
Intimata arată că Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicată contractului de arendă, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
Instanţa de fond a respectat principiul contradictorialităţii şi al rolului activ, iar nulitatea contractului de arendă, face obiectul dosarului nr. 26020/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Instanţa constată următoarele:
Excepţia de nulitate a recursului a fost analizată în condiţiile art. 137 C. proc. civ. şi s-a constatat că este nefondată.
Lipsa menţiunilor de identificare a intimatei în cuprinsul cererii de recurs nu i-a produs acesteia nici o vătămare în condiţiile în care a fost corect citată de la primul termen de judecată, a formulat apărări prin întâmpinare şi a fost reprezentată în instanţă prin apărător astfel că s-a continuat judecata acestei căi de atac în acelaşi cadru procesual ca şi la fondul cauzei.
Cu privire la indicarea hotărârii care se atacă într-adevăr s-a inserat că recursul este declarat împotriva „Încheierii din 3 mai 2006" însă se constată că este o eroare evidentă fără consecinţele juridice invocate întrucât s-a indicat în mod expres numărul dosarului în care s-a pronunţat hotărârea ce formează obiectul criticilor recursului şi de asemeni nu s-a produs nici o vătămare intimatei.
Mai mult, în memoriul separat depus la dosar s-a indicat numărul corect al hotărârii recurate.
Este real că potrivit art. 158 alin. (3) C. proc. civ., recursul poate fi motivat în termen de 5 zile de la pronunţare, fiind o dezinvestire a instanţei prin declinarea de competenţă însă se constată că recursul este declarat în termen legal, iar motivele de recurs s-au depus la 15 august 2006, la dosar neexistând dovada de comunicare a hotărârii recurate, iar recurenta a menţionat că la data la care a cunoscut motivarea dată hotărârii recurate este 11 august 2006, dată raportat la care şi-a formulat criticile de nelegalitate conform prevederilor art. 304 pct. 8 şi9 C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate se constată că recursul este nefondat.
Contractele administrative sunt asimilate actelor administrative în funcţie de obiectul lor şi au particularitatea că una din părţile contractante este o autoritate publică, având trăsături specifice şi sunt reglementate prin dispoziţii legale speciale.
Cauza cu care a fost investită instanţa de fond are caracter nepatrimonial şi vizează executarea contractului de arendă încheiat la 28 august 2001 între A.D.S. în calitate de arendator şi SC T.C.E. SRL în condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 268/2001 şi a art. 78 alin. (1) şi (2) din HG nr. 626/2001 privind transmiterea dreptului şi obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă totală de 56.905 ha din perimetrul Insulei Mari a Brăilei, judeţul Brăila.
În ceea ce priveşte A.D.S., conform art. 4 din Legea nr. 268/2001 aceasta este definită ca o instituţie de interes public cu personalitate juridică cu caracter financiar şi comercial, finanţată din surse extrabugetare în subordinea M.A.A.P.
Astfel, chiar din denumirea legii privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului, precum şi din prevederile art. 4 se constată că A.D.S. este o instituţie de interes public însă are conferit expres un caracter comercial al actelor întocmite.
Astfel aceasta nu acţionează în regim de putere publică, având caracter comercial şi financiar deci trebuie să respecte normele comerciale şi financiare.
Că este aşa rezultă din cuprinsul legii precum şi a contractului de arendă, care a fost încheiat cum susţine şi intimata pe poziţie de părţi contractante de egalitate, iar ulterior la acest contract s-au adăugat acte adiţionale ce reprezintă o modificare prin acordul părţilor a clauzelor contractuale.
În acest sens criticile de nelegalitate nu pot fi reţinute prin referire la prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât obiectul cererii îl vizează un contract încheiat în anul 2001 şi chiar prin referire la prevederile Legii nr. 268/2001, acesta nu este un contract administrativ nefiind încheiat de o autoritate publică care acţionează în regim de putere publică şi nu poate fi asimilat unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ.
În raport de principiul disponibilităţii şi având în vedere că pârâta are personalitate juridică conferită prin lege în cauză nu se impunea introducerea forţată în cauză M.A.P.D.R., care nu a fost nici parte în contractul de arendă.
Cu privire la criticile ce vizează încălcarea principiilor contradictorialităţii şi a rolului activ conform art. 129 C. proc. civ., se constată de asemeni nefondate, întrucât referirile la obiectul contractului de arendă s-au făcut prin întâmpinarea depusă de pârâtă iar instanţa de fond le-a analizat în contextul cauzei deduse judecăţii ca apărări formulate în cauză.
Constatând ca nefondate motivele de nelegalitate invocate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de SC T.C.E. SRL Piatra Neamţ, împotriva sentinţei civile nr. 967 din 2 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 908/2007. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 917/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
