ICCJ. Decizia nr. 940/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 940/2007
Dosar nr. 2757/35/2006
Şedinţa publică din 14 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul L.P. a solicitat în contradictoriu cu C.J.P.B., anularea Hotărârii nr. 11248 din 7 iulie 2006 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 24 august 1944 - 15 octombrie 1944.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost strămutat, respectiv obligat de către autorităţile hortyste să-şi părăsească domiciliul din localitatea Lugaşu de Jos şi dus de către acestea în localitatea Budoi.
În susţinerea acţiunii, reclamantul a depus, în copie, mai multe înscrisuri printre care acte de stare civilă şi declaraţiile autentificate ale unor martori.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 173/CA/2006-PI din 27 octombrie 2006 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat Hotărârea nr. 11248 din 7 iunie 2006, a constatat că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 24 august 1944 - 15 octombrie 1944.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că autorităţile maghiare au obligat locuitorii de naţionalitate română din comuna Lugaşu de Jos să-şi părăsească locuinţele şi au fost duşi de către jandarmi în localitatea Budoi, unde au rămas până la sfârşitul lunii octombrie 1944, când au avut posibilitatea să se întoarcă la locuinţele lor. Printre aceste persoane s-a aflat şi reclamantul împreună cu părinţii săi.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta, C.J.P.B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe motiv că reclamantului nu i-a fost lezat nici un drept ocrotit de lege, în condiţiile în care a domiciliat patru ani sub regimul hortyst instaurat şi abia în luna august 1944, când existau indicii că Ardealul va reveni României, a plecat într-o altă localitate aflată tot sub ocupaţia autorităţilor maghiare, unde exista aceeaşi persecuţie etnică din partea regimului hortyst, fără a încerca măcar să părăsească teritoriul cedat.
De asemenea, s-a mai arătat că tocmai teroarea psihică şi materială aplicată de regimul hortyst i-a forţat pe românii care domiciliau în acest teritoriu ocupat să se refugieze şi să nu se mai întoarcă în localitatea de domiciliu pentru că exista riscul să sufere vreun prejudiciu fizic sau moral.
În fine, recurenta a mai susţinut că este indubitabil faptul că din actele depuse nu rezultă că reclamantul a fost persecutat (fapt dovedit şi prin extrasul eliberat de către Direcţia Arhivelor Naţionale), astfel încât să se poată justifica refugiul acestuia dintr-o localitate situată în teritoriul cedat Ungariei într-o altă localitate aflată tot în Ungaria, în perioada august 1944 – octombrie 1944, aşa cum prevede în mod expres art. 2 din Legea nr. 189/2000.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Din înscrisurile depuse la dosar, apar neconcordanţe între locul naşterii şi data refugierii reclamantului, iar aceste documente oficiale nu dovedesc refugierea din localitatea Lugaşu de Jos, în localitatea Budoi.
Simpla mutare a reclamantului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Reclamantul, a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale cu martori.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Deci, declaraţiile imprecise ale martorilor din care rezultă că aceştia cunosc situaţia reclamantului doar din spusele acestuia, neputând să definească unde anume, când şi din ce cauză familia reclamantului a fost refugiată, nu pot fi luate în considerare.
Aşadar, înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Pentru a ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ, fiind datori, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate mijloacele legale, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
În acest sens, aceleaşi prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Aşa fiind, cum intimatul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod greşit, instanţa de fond, a admis acţiunea, pronunţând o hotărâre nelegală şi netemeinică.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis, sentinţa atacată se va modifica în sensul că va fi respinsă acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.J.P.B. împotriva sentinţei civile nr. 173/C/2006-PI din 27 octombrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi pe fond respinge acţiunea formulată de reclamantul L.P., ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 936/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 971/2007. Contencios. Anulare proces verbal de... → |
|---|
