ICCJ. Decizia nr. 1071/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1071/2008
Dosar nr. 1071/64/2007
Şedinţa publică de la 14 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 135 din 22 octombrie 2007, a admis acţiunea formulată de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. şi a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 2.564 RON, reprezentând contravaloarea primei de vacanţă aferentă anului 2006, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda de referinţă a Băncii Naţionale Române până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prima de concediu a funcţionarilor publici se întemeiază pe dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată, potrivit cărora „funcţionarul public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.”
Prima instanţă a precizat faptul că, ulterior, aplicarea acestei prevederi legale a fost suspendată, în mod succesiv, prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005.
În opinia instanţei, chiar dacă s-a dispus prin acte normative succesive suspendarea aplicării prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 referitoare la acordarea primei de vacanţă, nu se poate concluziona că suspendarea executării efective a dreptului la prime de vacantă conduce la înlăturarea acestui drept, la inexistenţa lui, câtă vreme prin nicio dispoziţie legală acest drept nu a fost abrogat expres şi definitiv. Ca atare, dreptul respectiv există şi el trebuie respectat de angajator indiferent că este o autoritate publică sau instituţie publică.
În plus, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile de suspendare contravin art. 41 şi 53 din Constituţia României, deoarece prima de vacanţă, reprezentând un drept de remunerare a muncii - care face parte din conţinutul complex al dreptului la muncă - nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Prin urmare, instanţa a apreciat ca fiind lipsită de efecte juridice suspendarea acordării primelor de vacanţă şi, în baza art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, coroborat cu art. 38, 155, 156 şi alin. (4) C. muncii, a admis acţiunea şi a obligat pe intimată să plătească reclamantei, drepturile băneşti, reprezentând prima de vacanţă pe anul 2006.
În ceea ce priveşte actualizarea sumelor, instanţa a constatat că prin neachitarea lor în termen s-a cauzat celor îndreptăţiţi un prejudiciu, ca urmare a lipsei de folosinţă a banilor respectivi, prejudiciu care trebuie reparat, potrivit art. 1082 şi 1084 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M., care a solicitat modificarea acesteia şi respingerea acţiunii reclamantei.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de către recurentă că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea. Astfel, prevederile care confereau dreptul la prima de concediu au fost suspendate în anii 2001-2006.
În opinia recurentei, punerea în aplicare a unei dispoziţii legale suspendate, care nu îşi poate produce efectele, înseamnă încălcarea legii.
În plus, recurenta a precizat că nu poate fi obligată nici la plata dobânzii, conform art. 1082 şi 1084 C. civ., întrucât avea îndatorirea de a respecta prevederile legilor care au suspendat acordarea primei de vacanţă.
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Instanţa de fond a analizat corect situaţia de fapt şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, care confereau dreptul la prima de concediu au fost în vigoare pe întreaga perioadă aflată în discuţie şi au fost conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Aceasta din urmă nu echivalează cu însăşi înlăturarea dreptului, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar încălca atât prevederile art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept), cât şi reglementările cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie lipsit de conţinut şi, practic, să fie lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine intimatei-reclamante, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a apreciat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la prima de concediu pe anul 2006.
De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001 – 2006.
În consecinţă, în raport de considerentele anterior expuse şi de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 125/F din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1070/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1072/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
