ICCJ. Decizia nr. 1226/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1226/2008
Dosar nr. 873/2/2007
Şedinţa publică din 25 martie 208
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 6 februarie 2007, reclamanta C.D. a solicitat în contradictoriu cu M.M.S.S.F. obligarea pârâtului la plata primei de concediu pentru perioada 2001 - 2004, actualizată în raport cu rata inflaţiei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este funcţionar la instituţia pârâtă şi era îndreptăţită în baza Legii nr. 188/1999 la primă de vacanţă. Este adevărat că prin legile bugetare a fost suspendat acest drept, însă anularea dreptului nu era posibilă în raport de dispoziţiile constituţionale, fiind vorba de un drept câştigat.
Prin sentinţa civilă nr. 681 din 6 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată.
A admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta C.D., în contradictoriu cu pârâtul M.M.S.S.F.
A obligat pârâtul M.M.S.S.F. să plătească reclamantei primele de vacanţă aferente anilor 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflaţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta era îndreptăţită la primă de vacanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 188/1999. Aceste dispoziţii au fost suspendate prin legile bugetare, însă suspendarea nu echivalează cu o anulare a dreptului, astfel încât la încetarea suspendării, odată cu încheierea exerciţiului bugetar, se impunea plata drepturilor salariale respective.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, Curtea a constatat că prin suspendarea dreptului la primă de concediu a operat o întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât reclamanta nu avea posibilitatea să introducă o acţiune în faţa instanţei de judecată cât timp dreptul său era suspendat.
Împotriva sentinţei civile susmenţionate a declarat recurs M.M.F.E.Ş.
Recurentul a motivat, în esenţă, că acordarea primei de vacanţă funcţionarilor publici a fost suspendată în anii 2001 - 2006 iar actele normative respective nu puteau fi încălcate, aplicarea acestora fiind obligatorie.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge examinare recursul declarat de M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 681 din 6 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 1217/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1231/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
---|