ICCJ. Decizia nr. 1292/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1292/2008
Dosar nr. 1137/35/2007
Şedinţa publică de la 27 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 octombrie 2006 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanta SC A.Ţ.A. SA – Bucureşti, sucursala Oradea a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA – sucursala Bihor şi pe intervenientul forţat P.I.A., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.905,94 RON, despăgubire plătită de reclamantă asiguratului SC I.S. SRL, reprezentând contravaloarea reparaţiilor la autoturismul marca D., asigurat facultativ la societatea reclamantă, precum şi la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de întârziere.
În esenţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta susţine următoarele:
Intervenientul forţat P.I.A., conducând autoturismul marca M., a avariat autoturismul marca D., proprietatea SC I.S. SRL, asigurat facultativ la A. Prin procesul-verbal de constatare s-a reţinut culpa exclusivă a intervenientului. Ca urmare a producerii riscului asigurat, A. a achitat către SC I.S. SRL despăgubiri reprezentând contravaloarea reparaţiilor la autoturismul D. În vederea recuperării despăgubirilor achitate, în temeiul subrogaţiei legale în materie de asigurări, A. a făcut demersuri pe lângă A.A., în considerarea faptului că autoturismul marca M. condus de P.I.A., vinovat de producerea accidentului, era asigurat R.C.A. la A.A., conform tichetului din 07 ianuarie 2005. A.A. a refuzat plata despăgubirilor respective, motivând că nu există identitate între persoana asigurată conform tichetului şi proprietarul autoturismului marca M. implicat în evenimentul rutier.
La termenul de judecată din 15 iunie 2007, intervenientul P.I.A. a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 4 lit. c) din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule şi autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule, aprobate prin ordinul al preşedintelui C.S.A. În esenţă, se susţine că prevederile respective contravin dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, ale art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, şi ale art. 971 şi art. 1295 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 44 alin. (1) şi (7) şi art. 53 din Constituţie.
În considerarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin încheierea din 15 iunie 2007, Judecătoria Oradea a sesizat instanţa de contencios administrativ competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate invocată de intervenientul P.I.A. şi a dispus suspendarea judecării cauzei pe fond.
Cauza având ca obiect soluţionarea excepţiei de nelegalitate a format obiectul Dosarului nr. 1137/35/2007 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios, administrativ şi fiscal.
Curtea de Apel a dispus citarea în cauză şi a emitentului actului administrativ cu caracter normativ ale cărui dispoziţii au fost contestate pe calea excepţiei de nelegalitate, respectiv C.S.A.
Prin sentinţa civilă nr. 210/CA/2007 – P.I. din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios, administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate invocată de intervenientul P.I.A. şi a constatat că prevederile art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al preşedintelui C.S.A. sunt nelegale întrucât contravin dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, ale art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, ale art. 971 şi art. 1295 alin. (1) din C. proc. civ. şi ale art. 44 alin. (1) şi (7) şi art. 53 din Constituţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă, următoarele aspecte:
Prevederile art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al preşedintelui C.S.A., care condiţionează începerea răspunderii asigurătorului de momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate contravin dispoziţiilor:
- art. 48 din Legea nr. 136/1995, care prevăd obligativitatea asigurării tuturor autovehiculelor fără nicio condiţionare, astfel încât condiţia impusă de prevederile criticate din Norme apare ca fiind în contradicţie chiar cu Legea cadru a asigurărilor şi reasigurărilor din România. Din interpretarea aceloraşi dispoziţii rezultă că pentru autovehiculele care se reînmatriculează ca urmare a vânzării-cumpărării, răspunderea asigurătorului trebuie să înceapă din momentul plăţii primei de asigurare, fără nicio altă condiţionare, iar reînmatricularea autovehiculului pe numele noului proprietar este o formalitate care nu afectează dreptul dobândit şi nu împiedică folosirea bunului respectiv de către dobânditor. Obligativitatea îndeplinirii formalităţilor de radiere şi reînmatriculare determinate de înstrăinarea autovehiculelor ar trebui să se regăsească într-un text de lege, astfel că prevederile criticate din Norme nu pot adăuga la lege prin impunerea unor condiţii ce nu se regăsesc în cuprinsul legii;
- art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, întrucât acestea prevăd necesitatea existenţei documentului de asigurare la momentul înmatriculării, astfel că acel contract de asigurare trebuie să îşi producă efectele de la data la care legea prevede obligativitatea existenţei lui, iar nu de la o dată ulterioară, cum este cea stabilită prin norme;
- art. 971 şi art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât potrivit acestor dispoziţii, de la data realizării acordului de voinţe între vânzător şi cumpărător, bunul se află în rizico-pericolul cumpărătorului, astfel că acestuia îi revin toate drepturile şi obligaţiile fostului proprietar, fapt recunoscut de altfel şi de societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare pe numele noului proprietar;
- art. 44 alin. (1) şi (7) din Constituţie, întrucât acestea obligă la respectarea dreptului de proprietate, astfel că atâta timp cât cumpărătorul a încheiat contractul de asigurare, acea condiţionare impusă de prevederile criticate din norme reprezintă o restrângere a dreptului de proprietate şi a exerciţiului acestui drept, ceea ce contravine şi art. 53 din Constituţie.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.S.A. şi pârâta A.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă C.S.A. susţine că dispoziţiile criticate din Norme sunt legale în raport cu dispoziţiile art. 3, 4, 8, art. 10 lit. d) şi art. 53 din Legea nr. 136/1995, din interpretarea cărora rezultă că, pentru asigurările obligatorii, condiţiile răspunderii sunt stabilite în condiţiile legii prin normele adoptate de C.S.A. Mai susţine recurenta-pârâtă că niciunul din textele Legii nr. 136/1995 nu stabilesc momentul sau condiţiile în care începe răspunderea asigurătorului, iar din interpretarea dispoziţiilor sale rezultă cu claritate faptul că momentul încheierii poliţiei nu coincide în mod obligatoriu cu momentul începerii răspunderii asigurătorului. Art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice nu impune ca momentul intrării în vigoare a asigurării să fie anterior depunerii documentaţiei în vederea înmatriculării. Totodată, recurenta-pârâtă arată că, având în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., dispoziţiile criticate din Norme nu restrâng dreptul de proprietate al cumpărătorului şi nu îngrădesc niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, cumpărătorul bucurându-se de posesia, folosinţa şi dispoziţia autovehiculului cumpărat.
Recurenta-pârâtă A.A., prin motivele de recurs, susţine într-un prim motiv de recurs că instanţa de fond în mod nelegal a admis excepţia de nelegalitate, întrucât soluţionarea litigiului pe fond nu depinde de dispoziţiile criticate de intervenientul P.I.A., care a semnat poliţa de asigurare cunoscând faptul că valabilitatea acesteia depinde de înmatricularea autovehiculului, fapt menţionat la rubrica „Valabilitate”.
Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă critică sentinţa atacată sub aspectul faptului că soluţia instanţei de fond este netemeinică, întrucât dispoziţiile criticate din Norme respectă întocmai legislaţia asigurărilor şi legislaţia privind circulaţia pe drumurile publice, cu referire în special la procedura reînmatriculării autovehiculelor înstrăinate, prevăzută de Normele aprobate prin H.G. nr. 85/2003 art. 47 alin. (1). Mai susţine recurenta-pârâtă că nu este opozabil terţilor contractul de vânzare-cumpărare a autovehiculului atâta timp cât numele cumpărătorului nu este menţionat în certificatul de înmatriculare şi că în privinţa vânzării-cumpărării autovehiculelor nu se aplică regulile prevăzute de art. 971 şi art. 1275 alin. (1) C. civ., iar „întregul” drept de proprietate se transmite cumpărătorului doar în urma radierii autovehiculului de către vânzător şi „transcrierii” pe numele cumpărătorului. Mai susţine recurenta-pârâtă că în mod eronat a reţinut instanţa de fond că singura obligaţie pe care ar avea-o de îndeplinit cumpărătorul pentru a deveni proprietarul unui autovehicul este aceea de a plăti preţul.
Analizând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare.
Excepţia de nelegalitate invocată de P.I.A. vizează prevederile art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al preşedintelui C.S.A., conform cărora:
„Art. 4. - Răspunderea asigurătorului începe:
c) din momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate.”
Reclamantul în procedura excepţiei de nelegalitate (intervenient pe fondul cauzei) P.I.A. solicită verificarea legalităţii prevederilor respective în raport cu dispoziţiile:
- art. 48 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora „Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.”
- art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, potrivit cărora „Înmatricularea autovehiculului şi a remorcii se face pe baza următoarelor documente: ... g) copia documentului de asigurare pentru cazuri de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României; ”
- art. 971 şi art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: „Art. 971. - În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”; „Art. 1295. - Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”;
- art. 44 alin. (1) şi (7) şi art. 53 din Constituţie, conform cărora:
„Art. 44. – alin. (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Alin. (7) - dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Art.53. – Alin. (1)-Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. ”
Analizând cu prioritate primul motivul de recurs invocat de pârâta A.A., Înalta Curte îl va respinge ca neîntemeiat, reţinând că asupra legăturii de dependenţă existente între actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate şi soluţionarea litigiului pe fond se pronunţă instanţa învestită în fond, iar nu instanţa de contencios sesizată cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate. Acest aspect rezultă cu claritate din dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza întâi şi a doua din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 554/2004, conform cărora „încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul”. Din aceste ultime dispoziţii rezultă cu evidenţă că sunt lipsite de bază legală atât o asemenea apărare cât şi un astfel de motiv de recurs invocate în faţa instanţelor de contencios administrativ învestite în primă instanţă sau în recurs cu o excepţie de nelegalitate, atâta timp cât încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac.
Analizând motivele de recurs invocate de ambele pârâte care, în esenţă, tind să argumenteze legalitatea dispoziţiilor criticate din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al preşedintelui C.S.A., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, iar soluţia pronunţată de Curtea de Apel este legală şi temeinică.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că întemeiat a considerat instanţa de fond că dispoziţiile respective introduc o condiţionare a răspunderii asigurătorului ce nu este prevăzută de actul normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în aplicarea căruia au fost emise Normele, şi anume Legea nr. 136/1995, şi care intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, ale art. 971 şi art. 1295 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 44 alin. (1) şi (7) şi art. 53 din Constituţie.
Dacă legiuitorul ar fi considerat necesar să prevadă că începerea răspunderii asigurătorului este condiţionată de intrarea în vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate ar fi prevăzut o astfel de condiţie în Legea nr. 136/1995. De altfel, chiar recurenta-pârâtă C.S.A., în calitate de emitent al Normelor criticate, afirmă prin motivele de recurs că niciunul din textele Legii nr. 136/1995 nu stabileşte momentul sau condiţiile în care începe răspunderea asigurătorului. Or, astfel fiind, prin Norme începerea răspunderii asigurătorului nu poate fi condiţionată de o procedură şi de un moment supuse unei alte reglementări, cum este H.G. nr. 85/2003.
Instanţa de fond în mod corect a apreciat asupra nelegalităţii prevederilor criticate din Norme, raportându-se la prevederile art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobate prin H.G. nr. 85/2003, reglementare anterioară Ordinului nr. 3108/2004 al preşedintelui CSA.
Este adevărat că niciunul din textele Legii nr. 136/1995 nu stabileşte momentul sau condiţiile în care începe răspunderea asigurătorului, însă nu pot fi primite susţinerile din recurs referitoare la faptul că din interpretarea dispoziţiilor legii ar rezulta cu claritate faptul că momentul încheierii poliţei nu coincide în mod obligatoriu cu momentul începerii răspunderii asigurătorului şi că art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 nu impune ca momentul intrării în vigoare a asigurării să fie anterior depunerii documentaţiei în vederea înmatriculării.
În privinţa acestor aspecte, întemeiat a reţinut Curtea de Apel că dispoziţiile criticate din Norme sunt de natură a adăuga dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 în privinţa unuia dintre elemente esenţiale ale răspunderii asigurătorului, şi anume începutul răspunderii asigurătorului pe care o condiţionează de îndeplinirea unei obligaţii ce revine asiguratului în temeiul unor alte dispoziţii legale, şi anume cele referitoare la circulaţia pe drumurile publice.
În ceea ce priveşte obligaţiile ce revin asiguratului acestea rezultă din chiar prevederile art. 11 pct. 1 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora prin „contractant al asigurării” se înţelege „persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare”. Or, potrivit acestei definiţii, rezultă că în cadrul raportului juridic ce ia naştere prin încheierea contractului de asigurare, asiguratul se obligă doar la plata primei de asigurare.
Art. 3 din Legea nr. 136/1995 prevede lipsit de orice echivoc faptul că „în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege”. Astfel fiind, condiţionarea începerii răspunderii asigurătorului de obţinerea autorizaţiei de circulaţie provizorie ori de înmatricularea autovehiculului apare ca fiind o adăugare la drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor contractului de asigurare, potrivit reglementărilor menţionate mai sus.
De altfel, art. 9 din Legea nr. 136/1995 dispune în sensul că „prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite”.
Astfel, din interpretarea coroborată a art. 11 pct. 1, art. 3, art. 9 şi art. 57 din Legea nr. 136/1995 rezultă obligaţia asiguratului de a încheia contractul de asigurare şi obligaţia asigurătorului ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată.
Este adevărat că art. 480 C. civ. condiţionează de limitele determinate de lege dreptul persoanei de a se bucura şi dispune in mod exclusiv şi absolut de un lucru pe care îl deţine în proprietate. Însă, aşa cum am arătat limitele determinate de Legea nr. 136/1995 în privinţa dreptului persoanelor de a se bucura de autovehiculele pe care le deţin în proprietate sunt restrânse prin art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al preşedintelui C.S.A.
Este lipsită de temei susţinerea din recurs referitoare la faptul că dispoziţiile criticate din Norme ar fi fost emise cu respectarea întocmai a legislaţiei privind circulaţia pe drumurile publice, cu referire în special la procedura reînmatriculării autovehiculelor înstrăinate, prevăzută de Normele aprobate prin H.G. nr. 85/2003 art. 47 alin. (1). Astfel, Normele emise în aplicarea unei legi nu pot fi date în considerarea unei proceduri reglementate de un alt act normativ, în condiţiile în care art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prevede expres că „actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a H.G. se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
Totodată, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-pârâte A.A. referitoare la inaplicabilitatea art. 971 şi art. 1295 alin. (1) C. civ. şi la teza transmiterii „întregului” drept de proprietate asupra unui autovehicul numai în urma radierii autovehiculului de către vânzător şi „transcrierii” pe numele cumpărătorului. Înalta Curte reţine că dispoziţiile respective C. civ. sunt de aplicabilitate generală, iar a admite teoria recurentei ar însemna că nu are calitatea de proprietar persoana care cumpără un autovehicul, fără intenţia de a-l folosi pe drumurile publice, astfel că nu procedează la înmatricularea acestuia. De altfel, O.U.G. nr. 195/2002 nu conţine dispoziţii care să instituie o derogare de la respectivele norme ale Codului civil, iar legislaţia secundară nu are forţa juridică necesară instituirii unor astfel de derogări.
Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de C.S.A. şi de SC A.R.A. SA – sucursala Bihor împotriva sentinţei civile nr. 210/CA/2007 – P.I. din 3 decembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios, administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de C.S.A. şi de SC A.R.A. SA – sucursala Bihor împotriva sentinţei civile nr. 210/CA/2007 – P.I. din 3 decembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1291/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1293/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
