ICCJ. Decizia nr. 1342/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1342/2008
Dosar nr. 4076/2/2007
Şedinţa publică din 28 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii A.C., B.I., C.L.R., C.M.C., F.O., G.L.A., I.N.C., I.N., M.R., M.R.G., O.M. şi V.L.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.N.V. şi M.E.F. obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective, iar M.E.F. să aloce fondurile necesare plăţii sumelor cuvenite.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul A.N.V. care se află în subordinea M.E.F., iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi la primele de vacanţă, conform art. 166 C. muncii.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâta A.N.V., prin întâmpinare a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2058 din 10 septembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia dreptului la acţiune, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâţii să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001 - 2006, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanţii în calitate de funcţionari publici au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiunea pentru perioada 2001 - 2002 instanţa de fond a constatat că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripţie conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripţia extinctivă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii A.N.V. şi M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi cele ale art. 3041 C. proc. civ.
A.N.V. în motivele de recurs arată că în mod eronat a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la primele de vacanţă aferente perioadei 2001 - 2003.
Dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în mod succesiv, prin lege, în concordanţă cu prevederile constituţionale.
În speţă, este vorba de un caz special si anume faptul că prin bugetul de stat pe anul 2004 nu s-au putut suporta cheltuielile cu primele de concediu. Pentru acest motiv, legiuitorul a dispus suspendarea aplicării prevederilor referitoare la acordarea primelor de concediu până la 31 decembrie 2004.
Aceasta înseamnă de fapt că, în anul 2004, prevederile referitoare la primele de concediu nu au fost în vigoare şi deci funcţionarii publici nu au avut dreptul la prime de concediu. Astfel nu are nici un temei legal afirmaţia că dreptul la prima de concediu s-ar fi suspendat si că ar deveni actual la expirarea perioadei de suspendare.
De asemenea eronat se susţine că legile bugetului de stat ar fi suspendat temporar plata primei de concediu, deoarece legile bugetului de stat au prevăzut de fapt suspendarea aplicării pe anul respectiv a prevederilor privind primele de concediu.
Un alt argument pentru faptul că nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistenta dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, îl constituie faptul că aceasta primă este strict aferentă concediului de odihnă din anul 2004. Cum în cursul anului 2004 nu au fost aplicabile prevederile art. 34 alin (2) din Legea nr. 188/1999, este evident că nu există nici un temei legal pentru a aplica în prezent aceste prevederi pentru anul 2004, 2005 sau 2006.
Aplicarea prevederilor legale care în anii respectivi erau suspendate, înseamnă de fapt aplicarea retroactivă a art. 34 alin (2) din Legea 188/1999, ceea ce este neconstituţional.
Recurenta mai menţionează faptul că, nu există temei legal pentru a acorda în prezent primele de concediu pentru anii 2004, 2005 si 2006 deoarece la data de 1 ianuarie2007 a expirat perioada de suspendare şi au reintrat în vigoare prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, însă ele nu pot fi aplicate retroactiv pentru anii 2004, 2005 şi 2006, ci numai pentru viitor, conform art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
La data expirării suspendării, norma suspendată reintră de drept în vigoare, dar este evident că nu poate fi aplicată retroactiv, pe perioada cât a fost suspendată.
M.E.F. critică hotărârea instanţei de fond şi susţine că prevederile art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 32 din Legea nr. 744/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 legea bugetului de stat pe anul 2002 au modificat art. 3 alin. (2) din OUG nr. 33/2001 şi au suspendat acordarea acestui drept până la data de 31 decembrie 2002.
Prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 legea bugetului de stat pe anul 2003 a fost suspendată acordarea primelor de concediu până la data de 31 decembrie 2003, iar prin art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 legea bugetului de stat pe anul 2004 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2004.
Prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2005.
Astfel, acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
Precizează, de asemenea, că M.E.F. îi revine obligaţia de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală şi imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispoziţiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001 - 2006 nu au fost şi nu sunt prevăzute sumele necesare plăţii acestor prime.
Se apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, instanţa de fond neavând în vedere prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc, pe de o parte că, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă li se cuvine reclamanţilor, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de A.N.V. şi de M.E.F., împotriva sentinţei civile nr. 2058 din 10 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1340/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1343/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
