ICCJ. Decizia nr. 1335/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1335/2008
Dosar nr. 2839/2/2007
Şedinţa publică din 28 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta G.R. a solicitat în contradictoriu cu M.S.P., obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a fost funcţionar public în cadrul autorităţii pârâte, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepţiile lipsei de obiect a cererii reclamantului şi a prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anul 2001 şi 2002, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. De asemenea, a formulat o cerere de chemare în garanţie a M.E.F. solicitând obligarea acestuia să-i aprobe suplimentarea bugetului la capitolul cheltuieli de personal.
Chematul în garanţie a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în subsidiar respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2190 din 19 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţiaa VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de obiect a acţiunii principale şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie invocată de M.E.F., respingând cererea de chemare în garanţie ca inadmisibilă, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de funcţionar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.S.P. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de obiect a cererii.
Se mai arată că, în ceea ce priveşte suspendarea actelor normative, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, prevede la art. 56 că „după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existentei acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea", iar la art. 64 că „ în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior.
Având în vedere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de angajarea, lichidarea şi odonanţarea cheltuielilor, de angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza unei bune gestiunii financiare.
În speţă, dispoziţiile legale criticate se referă la acordarea primei de vacanţă, deci la drepturi salariale suplimentare ceea ce nu constituie un drept constituţional funcţional.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.S.P., împotriva sentinţei civile nr. 2190 din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1333/2008. Contencios. Anulare acte privind... | ICCJ. Decizia nr. 1337/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
