ICCJ. Decizia nr. 138/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 138/2008
Dosar nr. 3447/2/2007
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta M.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R., obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006, actualizată cu rata de inflaţiei de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat, în esenţă, că are calitatea de funcţionar public, fiind în raporturi de serviciu cu pârâtul, iar potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcţionarii publici au dreptul, pe lângă îndemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Reclamanta a mai arătat că, printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării textului de lege menţionat, deşi dreptul subzistă, iar textul respectiv nu a fost abrogat. A apreciat că suspendarea exerciţiului acestui drept contravine atât legislaţiei muncii, cât şi normelor constituţionale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1541 din 6 iunie 2007 a admis acţiunea reclamantei, şi a obligat pârâtul M.A.D.R., la plata drepturilor băneşti reprezentând prime de concediu aferentei perioadei 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, Instanţa de Fond a reţinut că dreptul la prima de concediu reglementat prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, a fost suspendat în mod succesiv prin legile bugetului de stat aferente perioadei respective.
Instanţa fondului a mai reţinut că suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, câtă vreme prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa. Mai mult s-a apreciat că dreptul menţionat nu poate fi restrâns, iar îngrădirea aplicării acestuia îl goleşte de conţinut.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul M.A.D.R.
Recurentul consideră că sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Astfel, pentru primele de concediu corespunzătoare anilor 2001 - 2003 se consideră că a intervenit prescripţia, în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
De asemenea, se arată că aplicarea prevederilor legale referitoare la prima de concediu a fost suspendată prin legi succesive până la 31 decembrie 2006, pârâtul având obligaţia să respecte aceste reglementări.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei Instanţei de Fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut Instanţa de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum şi prin art. 35 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.
Aşadar, prin suspendarea aplicării dreptului menţionat nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o prevedere lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 1541 din 6 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2008. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 139/2008. Contencios → |
|---|
