ICCJ. Decizia nr. 139/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 139/2008
Dosar nr. 3791/2/2007
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta R.C.S. a chemat în judecată pârâtul C.N.S.A.S., solicitând obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat plata daunelor interese potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
Motivându-se acţiunea, reclamanta a arătat că, în calitate de funcţionar public are dreptul, potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să primească o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. A mai arătat că, printr-o serie de acte normative ulterioare, aplicarea acestui drept a fost suspendată succesiv, până la 31 decembrie 2006.
Reclamanta a mai susţinut că, potrivit C. muncii, un drept derivat dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu poate fi anulat.
Prin sentinţa nr. 1737 din 19 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea reclamantei, obligând pârâtul să plătească reclamantei sumele cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente anilor 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea privind plata daunelor interese, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, Instanţa de Fond a reţinut că dreptul la prima de concediu face parte din conţinutul complex al dreptului la muncă, neputând fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Totodată, Instanţa fondului a mai reţinut că deşi exerciţiul dreptului la prima de concediu a fost suspendat pentru perioada 2001 - 2006 această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia pe perioada suspendării.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor interese, Instanţa de Fond a apreciat-o ca fiind neîntemeiată în raport cu dispoziţiile art. 161 alin. (4) C. muncii, considerând că pârâta nu putea aprecia din punct de vedere al legalităţii normele de suspendare a dreptului la prima de concediu, fiind obligată să le pună în aplicare.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei Instanţei de Fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut Instanţa de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum şi prin art. 35 alin. (2) din la republicarea în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin .(1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1737 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 138/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 140/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
