ICCJ. Decizia nr. 1421/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1421/2008
Dosar nr. 10491/1/2007
Şedinţa publică de la 2 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 4082 din 22 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, a dispus anularea ca netimbrat a recursului declarat de R.A.D.E.T. împotriva sentinţei civile nr. 652 din 16 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel Înalta Curte a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi cele ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, întrucât dovada timbrării nu a fost ataşată cererii de recurs, iar recurenta – reclamantă nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală nici ulterior, deşi a fost citată cu menţiunea timbrării.
Împotriva acestei decizii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recurenta R.A.D.E.T. a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că procedura de citare a părţi recurente pentru termenul când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii. Astfel, în dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 22 noiembrie 2006, termen la care s-a judecat cauza, nu s-a menţionat nici numele şi nici calitatea persoanei căreia i-a fost înmânată citaţia.
Contestaţia în anulare formulată de R.A.D.E.T. Bucureşti a fost admisă prin decizia nr. 223 din 22 ianuarie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, care a reţinut că într-adevăr din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare din dosarul de recurs lipseşte menţiunea privind numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, deşi citaţia a fost predată la serviciul registratură al societăţii recurente.
Cum potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. civ. o astfel de menţiune, alături de altele expres arătate este prevăzută sub pedeapsa nulităţii, Înalta Curte a reţinut că pentru data soluţionării recursului, procedura de citare prin care i s-a pus în vedere recurentei să achite taxa de timbru datorată nu a fost legal îndeplinită, în sensul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., motiv pentru care a admis contestaţia în anulare, fixând termen pentru soluţionarea recursului la data de 18 martie 2008.
Asupra recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 652 din 16 martie 2006 a Curţii de Apel de recurenta-reclamantă, în cadrul procesual arătat, Înalta Curte din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 652 din 16 martie 2006 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta R.A.D.E.T., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F., având ca obiect anularea deciziei din 30 noiembrie 2004 emisă de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 385/2004, Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a admis în parte contestaţia formulată de reclamantă împotriva procesului – verbal din 30 iulie 2003, în sensul că a admis contestaţia pentru capătul de cerere privind T.V.A. în sumă de 6.606.812.918 RON, a desfiinţat capitolele privitoare la contribuţia la fondul special de solidaritate socială, precum şi cele referitoare la dobânzi aferente impozitului pe profit şi penalităţi de întârziere, dar a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, privind suma totală de 109.358.384.722 RON, reprezentând T.V.A. plus majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, precum şi accizele neadmise la restituire în sumă de 17.014.076.975 RON.
Instanţa de fond, stabilind că reclamanta a invocat practic trei motive de nelegalitate ale deciziei din 30 noiembrie 2004, a reţinut că acestea nu pot fi primite întrucât nu sunt întemeiate.
Primul motiv privind T.V.A. deductibilă în sumă de 2.355.654.803 RON a fost apreciat ca nefiind demonstrat întrucât facturile ce nu au fost luate în calcul la stabilirea T.V.A. deductibil nu îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 25 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000 şi ale Legii nr. 82/1991, pentru a fi considerate documente justificative în baza cărora se face înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor comerciale, facturile în discuţie fiind incomplete şi neavând toate datele corecte ale furnizorului.
Motivul de nelegalitate privind impozitul pe profit nu a fost reţinut întrucât potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 sunt deductibile la calculul rezultatului fiscal numai cheltuielile privind pierderile de energie termică prevăzute în normele de consum tehnologic aferente realizării veniturilor şi nu pierderile reprezentând sumele nerecuperate de la clienţi.
Nici cel de-al treilea motiv de nelegalitate invocat de reclamantă nu a fost reţinut de instanţa de fond întrucât, potrivit art. 28 din O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, sunt scutiţi de la plata accizelor numai combustibilii pentru încălzit, achiziţionaţi pe bază de contracte, ceea ce nu este cazul reclamantei ce nu a încheiat în perioada 1 ianuarie 2002 – 21 martie 2003 cu S.N.P. P. contracte pentru aprovizionările de combustibil, numai comenzile adresate producătorului şi livrările ulterioare neavând valoare de contract, respectiv de document justificativ, în sensul art. 29 din O.U.G. nr. 158/2001.
Prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă R.A.D.E.T. a criticat soluţia instanţei de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., arătând că instanţa nu s-a pronunţat practic asupra motivelor de nelegalitate invocate prin contestaţia sa.
Astfel, printr-un prim set de motive de recurs, recurenta – reclamantă a criticat modul în care s-a decis excluderea de la deducerea T.V.A. în cuantum total de 98.873.591.508 RON, arătând că deşi au fost structurate motivele de nelegalitate pe 5 paliere diferite, respectiv, (i) facturile cu deficienţe de completare, (ii) T.V.A. aferent unor facturi pentru bunuri şi servicii emise în baza unor contracte externe, (iii) T.V.A. aferent unor facturi emise de SC P.R.R. SRL, (iv) T.V.A. aferent livrărilor de apă caldă în perioada 1 decembrie 2002- 28 februarie 2003 şi (v) T.V.A. aferent pierderilor de energie termică peste limita normată instanţa de fond nu a analizat decât primul subpunct şi oricum într-o manieră incompletă.
Recurenta susţine că lipsa datelor despre care se arată că ar fi fost completate ulterior, prezentând semne evidente în acest sens, nu ar fi atras excluderea sumelor respective din T.V.A.-ul deductibil, astfel că în mod greşit nu au fost luate în calcul, mai cu seamă că au fost excluse şi facturi din care lipsesc menţiuni ce nu sunt stabilite drept condiţii obligatorii pentru dreptul de deducere al T.V.A., conform art. 23 din Legea nr. 345/2002.
S-a mai arătat că în ceea ce priveşte T.V.A.-ul în cuantum de 21.718.799.325 RON, considerat de asemenea nedeductibil, motivat de faptul că facturile nu cuprind contravaloarea bunurilor sau serviciilor aferente în mod eronat nu s-a avut în vedere că fiind vorba despre facturi pentru bunuri şi servicii emise în baza unor contracte de achiziţii încheiate cu firme externe, societatea recurentă a înregistrat în contabilitate ambele facturi, numai cea în RON fiind emisă pentru T.V.A.
Recurenta a mai arătat că pentru aceleaşi motive, respectiv pentru lipsa datelor privind contravaloarea bunurilor şi serviciilor şi respectiv a lipsei taxei de impozitare, nu s-a acceptat la deductibilitate T.V.A. în sumă de 5.550.015.777 RON, cuprins în facturile emise de SC P.R.R. SRL.
Următorul punct din motivele de recurs, se referă la T.V.A. în cuantum de 12.068.269.021 RON aferent livrărilor de apă caldă în perioada 1 decembrie 2002 – 28 februarie 2003, recurenta a arătat că nu a făcut decât să aplice prevederile O.U.G. nr. 6/2003, privind acordarea unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice, emiţând facturi fiscale cu valoare diminuată pentru apa caldă astfel că suma de 12.068.269.021 RON a fost în mod eronat stabilită ca T.V.A. de colectat.
În fine, în ceea ce priveşte suma de 52.651.420.258 RON reprezentând T.V.A. aferent pierderilor de energie termică peste limita normată, recurenta a indicat în esenţă că a contestat stabilirea acestei sume ca T.V.A. de colectat, având în vedere că în ceea priveşte energia termică nu există pierderi normate, fiind greşit aplicate şi interpretate în opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 345/2002 şi normele de aplicare ale acesteia, care de fapt nu sunt incidente în cauză întrucât energia termică nu poate fi stocată.
Al doilea motiv principal de recurs priveşte impozitul pe profit ca urmare a stabilirii T.V.A. aferent pierderilor peste limita normată, recurenta – reclamantă arătând că în mod nejustificat a fost diminuat cuantumul pierderilor nedeductibile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă, în condiţiile în care nu se poate vorbi despre o limită de pierderi normată, făcând referiri şi trimiteri la motivele de recurs vizând T.V.A.-ul în sumă de 52.651.420.258 RON.
În fine, printr-un ultim motiv principal de recurs, recurenta – reclamantă a susţinut că instanţa de fond ca şi organele de control în mod greşit nu au reţinut scutirea sa de la plata accizelor în sumă de 17.014.076.975 RON, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca un altfel de beneficiu să-i fie acordat. În acest sens recurenta a indicat că a probat existenţa contractului şi executarea acestuia prin comenzile adresate producătorului, facturile emise de către acesta şi avizele de însoţire a mărfii.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de prevederile legale incidente, de criticile recurentei dar şi de apărările intimatei – pârâte, prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv legal care să impună modificarea sau casarea hotărârii atacate în considerarea următoarelor argumente, prezentate grupat faţă de motivele principale şi respectiv subpunctele motivelor de recurs ale recurentei.
Nedeductibilitatea T.V.A. Atât în faţa organului de control cât şi în faţa instanţei de fond recurenta-reclamantă a susţinut că avea dreptul să deducă T.V.A.-ul înscris în facturi ce nu aveau completate date precum contul bancar al furnizorului/cumpărătorului datele privind expediţia, semnătura de primire, adresa furnizorului, C. fisc., sau după caz, cele ce nu aveau completate datele privind contravaloarea bunurilor şi serviciilor.
După cum corect a reţinut şi instanţa de fond, chiar dacă într-o formulare generică dar acoperitoare practic pentru situaţiile concrete prezentate de recurenta-reclamantă, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 25 pct. b lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A., în vigoare la data şi pentru perioada supusă contorului.
Potrivit acestor prevederi legale, contribuabilii care realizează operaţiuni impozabile în sensul ordonanţei, au în ceea ce priveşte întocmirea documentelor, obligaţia de a consemna livrările de bunuri şi/sau prestările de serviciu, în facturi fiscale şi să completeze toate datele prevăzute de acestea.
Se prevede totodată expres că sunt obligaţi contribuabilii plătitori de taxa pe valoarea adăugată să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi fiscale sau documente legal aprobate pentru toate bunurile şi serviciile achiziţionate şi să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru facturile fiscale cu o valoare a T.V.A. mai mare de 20 milioane RON, să solicite şi copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de T.V.A. a furnizorului sau prestatorului.
Şi în Legea contabilităţii nr. 82/1991 s-a prevăzut obligativitatea întocmirii documentelor justificative referitoare la operaţiunile comerciale înregistrate în contabilitate, art. 6 alin. (1) din respectivul act normativ stipulând expres că orice operaţiune economică financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate dobândind astfel calitatea de document justificativ.
De altfel şi în baza Legii nr. 345/2002 privind T.V.A.-ul, în art. 29 pct. b lit. a) şi b), persoanele impozabile care realizează operaţiuni contabile au obligaţia de a consemna livrările de bunuri în facturi fiscale, care în mod obligatoriu trebuie să cuprindă denumirea, adresa şi C. fisc. ale furnizorului şi după caz ale beneficiarului, data emiterii, denumirea bunurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate, contabile, preţul, suma T.V.A.-ului.
Art. 29 pct. b lit. b) prevede expres că persoanele impozabile, plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori / prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate şi să verifice întocmirea corectă a acestora iar pentru operaţiunile cu o valoarea a taxei mai mare de 50 milioane RON sunt obligate să solicite şi copie de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată a furnizorului/prestatorului.
În fine, art. 35 din aceeaşi lege precizează că nerespectarea prevederilor art. 29 şi 30 se sancţionează conform Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.
Faţă de prevederile legale arătate, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite criticile recurentei-reclamantei vizând deducerea T.V.A. pentru perioada 3 martie 1999 – 25 martie 2003 înscrisă în facturi ce nu aveau completate toate datele prevăzute în formular, mai cu seamă că din cuprinsul deciziei din 30 noiembrie 2004 a Ministerului Finanţelor Publice - A.N.A.F., rezultă că au fost reanalizate o serie de facturi ce prezentau deficienţe de completare, cu ocazia soluţionării contestaţiei.
Pentru argumentele similare şi în considerarea aceloraşi prevederi legale cuprinse în Legea nr. 345/2002 privind T.V.A.-ul şi respectiv Normele de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 598/2002, potrivit cu care reprezentantul fiscal are obligaţia de a emite facturi fiscale potrivit reglementărilor în vigoare în România, Înalta Curte va aprecia ca nefondate criticile recurentei vizând T.V.A. în sumă de 5.550.015.777 RON cuprinsă în facturile emise de SC P.R.R. SRL, facturilor respective lipsindu-le datele privind contravaloarea bunurilor şi serviciilor (pct. 6.1 din Normele de aplicare a O.G. nr. 17/2000, aplicabile pentru perioada 1 aprilie 2002 – 31 mai 2002) şi art. 29 lit. b) din Legea nr. 345/2002 privind T.V.A., aplicabil pentru perioada 1 iunie 2002 – 30 aprilie 2003).
Neîntemeiate sunt şi criticile recurentei privind T.V.A.-ul aferent livrărilor de apă caldă în perioada 01 decembrie 2002 – 28 februarie 2003 în cuantum de 12.068.269.021 RON în condiţiile în care, după cum argumentat şi pe deplin documentat s-a reţinut în cuprinsul actelor administrative atacate, recurenta – reclamantă a aplicat eronat prevederile O.U.G. nr. 6/2003, privind acordarea unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice, întrucât acest act normativ prevedea facilităţi numai pentru energia termică nu şi pentru apa caldă, în cuprinsul deciziei nr. 385/2004 fiind de altfel indicat că şi recurenta a recunoscut aplicarea eronată a acestor prevederi legale.
Înalta Curte va respinge ca nefondate şi criticile recurentei privitoare la T.V.A. în cuantum de 52.651.420.258 RON aferent pierderilor de energie termică peste limita normală, nerecuperate de la clienţi, întrucât, contrar celor susţinute de recurentă, sunt incidente în cauză prevederile art. 3 din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată, potrivit cu care prin livrarea de bunuri se înţelege transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute de proprietar, în sensul legii, prin bunuri, înţelegându-se şi energia electrică şi termică.
Aşa fiind, în sensul actelor normative incidente şi pierderile de energie termică peste limita normată nerecuperate de la clienţi sunt asimilate livrărilor de bunuri ceea ce înseamnă că regia avea obligaţia de a colecta taxa pe valoare adăugată aferentă acestor pierderi.
În acelaşi sens, Înalta Curte s-a pronunţat de altfel prin decizii anterioare, iar cu titlu de exemplu menţionăm decizia din 15 aprilie 2004.
Impozitul pe profit. În fine, pentru argumentele reţinute de altfel şi de instanţa de fond şi în considerarea prevederilor legale aplicabile, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate şi motivele de recurs ale recurentei vizând impozitul pe profit, în raport de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 şi respectiv cele referitoare la scutirea recurentei de la plata accizelor.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 la calculul profitului impozabil se consideră că sunt deductibile cheltuielile numai dacă acestea sunt aferente veniturilor impozabile. Rezultă aşadar după cum corect au reţinut şi organul de control şi instanţa de fond că nu pot fi deductibile pierderile reprezentând sumele nerecuperate de la clienţi de către recurentă ci numai cheltuielile privind pierderile de energie termică prevăzute în normele de consum tehnologic, aferent realizării veniturilor.
Scutirea de la plata accizelor. Cu privire la acest ultim aspect, contrar celor susţinute de recurentă, în sensul art. 28 din O.U.G. nr. 158/2001, scutirea de la plata accizelor operează pentru agenţii economici care achiziţionează combustibil pentru încălzit direct de la producători, pe bază de contract.
Cum însă recurenta nu a încheiat cu S.N.P. P. contracte pentru aprovizionările de combustibil în perioada 1 ianuarie 2002 – 21 martie 2003, pentru a beneficia de scutirea de la plată, nu se poate aprecia că simplele comenzi adresate producătorului şi livrările ulterioare satisfac cerinţele legale exprese ale textului incident.
Aşa fiind, apreciind că nu pot fi primite criticile recurentei pentru argumentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul de faţă, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate şi implicit a concluziilor actelor administrative atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.A.D.E.T. împotriva sentinţei civile nr. 652 din 16 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1420/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1426/2008. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
