ICCJ. Decizia nr. 1608/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1608/2008
Dosar nr. 10192/2/2006
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2105 din 12 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a respins acţiunea societăţii reclamante B.C. SRL formulată în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.S.C. şi D.G.F.P. Ilfov, având ca obiect solicitarea reclamantei de anulare în parte a deciziei din 6 octombrie 2006 emisă de prima pârâta, în ceea ce priveşte pct. 2 din dispozitiv, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei de impunere din 17 mai 2006.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 191 din 6 octombrie 2006, emisă de pârâta A.N.A.F. - D.G.S.C. s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamanta SC B.C. SRL împotriva deciziei de impunere din 17 mai 206, emisă de pârâta D.G.F.P. Ilfov şi transmiterea dosarului organului de inspecţie fiscală, urmând ca, la încetarea motivului care a determinat suspendarea, dosarul să fie transmis organului competent conform legii, pentru soluţionarea cauzei în funcţie de rezolvarea laturii penale.
Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de suspendare a executării deciziei de impunere din 17 mai 2006 pentru suma totală de 2.782.468 RON, constatându-se că pârâta nu are competenţă materială de soluţionare a capătului de cerere privind desfiinţarea procesului verbal de instituire a sechestrului asigurător.
În motivarea în fapt a deciziei, pârâta a arătat că între stabilirea obligaţiilor bugetare cu titlu de impozit pe profit prin decizia de impunere nr. 123 din 17 mai 2006 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă legătură, de care depinde soluţionarea cauzei în procedura administrativă, astfel încât în temeiul art. 184 din O.G. nr. 92/2003 se impune suspendarea soluţionării pe fond a contestaţiei până la adoptarea unei soluţii în ceea ce priveşte latura penală.
Referitor la cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 185 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi pct. 11.5 din Instrucţiunile pentru aplicarea titlului IX din acelaşi act normativ, că reclamanta nu a dovedit iminenţa producerii unei pagube prin care să se justifice temeinicia cererii de suspendare a executării.
Instanţa de fond a reţinut, cu privire la acest aspect, că dispoziţiile art. 185 din O.G. nr. 92/2003 - potrivit cărora suspendarea executării unui act administrativ fiscal în calea administrativă de atac poate fi dispusă de organul competent, până la soluţionarea contestaţiei, la cererea temeinic justificată a contestatorului - presupun existenţa unei contestaţii asupra legalităţii actului fiscal, precum şi iminenţa unei pagube ce s-ar produce prin executarea acestuia.
Analizând actele depuse de către reclamantă în susţinerea cererii de suspendare, respinsă prin decizia din 6 octombrie 2006 - pct. 2, în raport cu motivele invocate de aceasta, prima instanţă a apreciat că decizia organului de soluţionare a contestaţiei este legală, întrucât reclamanta nu a probat existenţa unei îndoieli puternice asupra legalităţii actului administrativ, neputând fi asimilată acesteia faptul că, până în prezent, reclamanta nu este parte a unui proces penal pornit la sesizarea organelor fiscale.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a dovedit, în faza administrativă de soluţionare a contestaţiei, caracterul iminent al unei pagube ce s-ar produce prin executarea deciziei, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada începerii executării silite împotriva acesteia pentru sumele care fac obiectul actului contestat; eventualele blocaje financiare de care reclamanta face vorbire în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu pot fi apreciate ca reprezentând argumente în susţinerea caracterului iminent al prejudiciului, întrucât nu s-a făcut nici o probă în acest sens.
Totodată, se arată în considerentele hotărârii recurate, măsura instituirii sechestrului asigurător de către pârâta D.G.F.P. Ilfov, a cărei legalitate urmează a fi cercetată, eventual, de instanţa competentă, nu reprezintă o dovadă a prejudiciului cert pe care reclamanta îl suferă, ca urmare a respingerii cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând în principal trimiterea cauzei spre rejudecare aceRONaşi instanţe de fond care a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat, cu referire la situaţia de fapt, că la data de 31 mai 2006 a depus la A.N.A.F. contestaţia împotriva deciziei de impunere din 17 mai 2006, solicitând desfiinţarea actului fiscal atacat pentru sumele arătate şi în acţiunea principală, desfiinţarea măsurilor dispuse prin procesul-verbal de instituire a sechestrului asigurator precum şi suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluţionarea pe cale administrativă a contestaţiei.
S-a mai arătat că la data de 6 octombrie 2006, prin decizia din 06 octombrie 2006 emisă de intimata A.N.A.F. comunicată reclamantei-reclamante, s-a hotărât suspendarea soluţionării contestaţiei depuse împotriva deciziei de impunere din 17 mai 2006, pentru suma totală de 2.782.468 RON şi transmiterea dosarului organului de inspecţie fiscală, urmând ca la încetarea motivului care a determinat suspendarea să fie trimis organului competent, pentru soluţionare în raport de rezolvarea laturii penale şi totodată a fost respinsă cererea de suspendare a executării aceRONaşi decizii de impunere. Recurenta a reafirmat că prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, a contestat numai pct. 2 din decizia A.N.A.F., respectiv cel referitor la respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere din 17 mai 2006, arătând că, în opinia sa, instanţa de fond nu a judecat fondul pricinii şi nu a administrat toate probele ce dovedeau temeinicia cererii formulate.
S-a mai susţinut că motivele invocate sunt strict legate de fondul cauzei, însă pentru a „pipăi” fondul şi pentru a determina dacă există sau nu o îndoială puternică, instanţa de fond trebuie să administreze un amplu probatoriu, respectiv să analizeze întreaga documentaţie ce a stat la baza deciziei atacate, în condiţiile în care intimata A.N.A.F. a motivat că a emis decizia parţial contestată, în baza referatului înaintat de pârâta D.G.F.P. Ilfov.
În fine, s-a mai arătat de către recurentă că instanţa de fond a evaluat greşit şi nelegal probele administrate, referitoare la sechestrul asigurator, invocat în dovedirea prejudiciului cert suferit.
Intimata a formulat întâmpinare faţă de motivele de recurs depuse de recurenta-reclamantă,solicitând respingerea recursului ca nefondat, în condiţiile în care, astfel după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, recurenta nu a probat existenţa unei îndoieli puternice asupra legalităţii actului atacat, întrucât conform art. 215 C. proc. fisc. introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea.
Referitor la susţinerile recurentei privind existenţa sechestrului asigurator, intimata a arătat că acesta este oricum insuficient pentru apărarea intereselor statului, fiind instituit asupra unor bunuri de o valoarea foarte mică, raportat la cuantumul sumei imputate reclamantei şi în orice caz nu face dovada vătămării ireparabile, astfel cum pretinde reclamanta – recurentă.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de prevederile legale incluzând art. 3041 C. proc. civ., faţă de criticile recurentei-reclamante şi de apărările intimatei-pârâte, reţine că nu este incident în cauză nici un motiv legal de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Din cuprinsul deciziei din 6 octombrie 2006 emisă de intimata A.N.A.F. - D.G.S.C., respectiv a pct. 2 atacat prin cererea de faţă a recurentei-reclamante, rezultă că a fost respinsă cererea de suspendare a executării sumei de 2.482.468 RON stabilită prin decizia de impunere din 17 mai 2006, în sarcina societăţii reclamante, motivat de împrejurarea că aceasta din urmă nu a prezentat argumente temeinice şi nici documente doveditoare din care să rezulte iminenţa producerii unei pagube, la care se adaugă faptul că organul fiscal nu se poate pronunţa asupra legalităţii actelor administrative atacate, câtă vreme a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la clarificarea aspectelor de ordin penal, strâns legate de obligaţiile fiscale stabilite, respectiv de chiar fondul cauzei.
Potrivit art. 185 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda executarea actului administrativ atacat până la soluţionarea contestaţiei, la cererea temeinic justificată a contestatorului.
Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că suspendarea executării unui act administrativ fiscal, în cursul procedurii administrative, de soluţionare a contestaţiei, poate fi dispusă numai în condiţiile în care o astfel de cerere este temeinic justificată.
Prevederea din C. proc. fisc. ilustrează de altfel principiul reluat şi în cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 14 şi 15), în sensul că suspendarea executării actelor administrative constituie o situaţie excepţie, care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile expres reglementate şi aceasta întrucât prezumţia de legalitate şi veridicitate de care se bucură actul administrativ determină, ca regulă, executarea acestuia din oficiu.
Nu sunt întemeiate şi nu pot fi primite criticile recurentei vizând neexercitarea şi respectiv greşita apreciere de către instanţa de fond a probelor administrate, câtă vreme , din cuprinsul sentinţei atacate rezultă că instanţa s-a raportat direct la actele depuse de reclamanta-recurentă atunci când a concluzionat că nu a fost dovedită existenţa unei îndoieli puternice asupra actului administrativ.
Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit că simpla susţinere a reclamantei –recurente în sensul că aceasta din urmă nu este parte a unui proces penal demarat la sesizarea organelor fiscale nu satisface cerinţele legale aplicabile, după cum nici paguba iminentă nu a fost demonstrată, reclamanta administrând un probatoriu extrem de sumar pe acest aspect, atât în faţa organelor fiscale cât şi în cursul judecăţii, în faţa instanţei de fond, limitându-se la a menţiona instituirea sechestrului asigurator, ceea ce însă nu conduce automat şi nu reprezintă per se o dovadă a prejudiciului cert.
În fine, nici solicitarea recurentei, de casare a sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate fi primită, în condiţiile în care, în raport de prevederile art. 304 şi respectiv art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nici unul dintre motivele expres şi limitativ prevăzute pentru o astfel de soluţie nu se regăsesc în cauză, faţă de cele mai sus arătate.
Aşa fiind, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă, soluţia adoptată de instanţa de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.C. SRL împotriva sentinţei nr. 2105 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1606/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1609/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
