ICCJ. Decizia nr. 1605/2008. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1605/2008
Dosar nr. 4566/1/2007
Şedinţa publică de la 11 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Iaşi, reclamanta Universitatea P.A. Iaşi a solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F. şi D.G.F.P. Iaşi, anularea deciziei din 5 octombrie 2005 emisă de A.N.A.F., anularea deciziei de impunere din 20 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Iaşi şi, în parte, raportul de inspecţie fiscală pentru suma de 669.705 RON, raport înregistrat din 29 decembrie 2005, anularea titlurilor executorii nr. 15 şi 16 din 21 ianuarie 2006, anularea tuturor formelor de executare din Dosarul nr. 567/2006 al D.G.F.P. Iaşi, suspendarea executării actelor, întoarcerea executării pentru suma de 1 miliard lei vechi care a fost plătită.
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 35/CA din 19 martie 2007, a respins acţiunea în anulare a deciziei din 5 octombrie 2006 emisă de A.N.A.F., deciziei din 20 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Iaşi şi a raportului de inspecţie fiscală din 29 decembrie 2005.
A fost disjunsă cererea de anulare a titlurilor executorii, cererea anulare a tuturor formelor de executare efectuate în Dosarul nr. 567/2006 de D.G.F.P. Iaşi şi cererea de întoarcere a executării şi declinate în favoarea Judecătoriei Iaşi, dispunându-se şi restituirea cauţiunilor.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că în perioada martie 2004 – decembrie 2005 s-a efectuat un control referitor la impozitele, taxele şi contribuţiile datorate bugetului statului de către reclamantă pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, iar în urma controlului s-a încheiat raportul de inspecţie fiscală prin care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 2.133.990.117 RON – contribuţie la fondul asigurărilor sociale, sumei de 854.269.019 RON – contribuţia individuală a angajaţilor la fondul asigurărilor sociale, 200.579.154 RON – contribuţia angajatorului la bugetul asigurărilor de şomaj şi alte impozite pentru care au fost calculate penalităţi şi dobânzi.
În baza acestuia s-a întocmit decizia de impunere din 29 decembrie 2005, iar contestaţia reclamantei a fost respinsă prin decizia din 5 octombrie 2006 emisă de A.N.A.F.
Acţiunea a fost respinsă pentru că reclamanta a recunoscut că în anul universitar 2000/2001 a angajat cu contract de muncă, un număr de 75 cadre didactice, că în anul universitar 2001/2002 au fost angajate 60 de cadre didactice, iar în anul universitar 2002/2003 au fost angajate 41 de cadre didactice, ale căror contracte de muncă au fost înregistrate la I.T.M. Iaşi.
Din conţinutul contractelor de muncă rezultă că acestea au fost încheiate pe durată nedeterminată, de regulă, pentru o normă didactică întreagă iar reclamanta se obliga să achite lunar diferenţa de impozit, contribuţia de 7% la C.A.S.S. şi tot ce prevede legislaţia în vigoare în cazul contractului de muncă în regim de cumul.
S-a reţinut, de către instanţa de fond, că pentru această categorie de angajaţi reclamanta nu a calculat, virat şi reţinut contribuţiile proprii şi cele individuale ale angajaţilor la fondul de asigurări sociale şi la celelalte fonduri speciale prevalându-se de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 2/1991 care prevăd că unitatea la care angajatul avea funcţia de bază avea obligaţia să plătească contribuţia de asigurări sociale şi să reţină orice alte sume datorate potrivit legii.
Se mai arată în sentinţă că încheierea de contracte individuale de muncă în personalul didactic asociat nu este conformă Legii nr. 128/1997 pentru că nu era posibilă dubla titularizare, că nu se puteau încheia contracte individuale de muncă, cu timp parţial iar efectuarea activităţii didactice în afara funcţiei de bază prin cumul sau plata cu ora nu se putea realiza decât sub formă de prestări servicii, pentru care nu se datorează contribuţii de asigurări sociale.
S-a considerat că organul fiscal a fost îndreptăţit să reţină obligaţia angajatorului de a plăti contribuţia proprie pentru persoanele angajate cu contract individual de muncă, pe durată nedeterminată, mai ales că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 2/1991 au fost abrogate implicit prin Legea nr. 19/2000.
Celelalte capete de cerere au fost disjunse şi declinate în favoarea Judecătoriei Iaşi în conformitate cu prevederile art. 373 C. proc. civ. şi faţă de decizia din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Universitatea P.A. cu sediul în Iaşi considerând hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei pronunţate, să se anuleze decizia din 5 octombrie 2005 emisă de A.N.A.F., decizia de impunere din 20 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Iaşi şi, în parte, raportul de inspecţie din 29 decembrie 2005 întocmit de D.G.F.P. Iaşi cu consecinţa exonerării recurentei de plata sumei de 669.705 RON.
În motivele de recurs se arată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 3041 C. proc. civ.
S-a invocat faptul că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Legii nr. 2/1991 privind cumul de funcţii.
În speţă, toate contractele individuale de muncă în cumul au fost înregistrate la I.T.M. conform obligaţiilor stabilite în sarcina instituţiilor de învăţământ privat, iar în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, persoanele care cumulează mai multe funcţii sunt obligate să-şi aleagă o unitate unde vor avea funcţia de bază care îi achită şi celelalte drepturi de personal, respectiv contribuţia de asigurări sociale şi celelalte sume.
Cadrele didactice care au încheiat aceste contracte în cumul era titulare şi ale unui contract de muncă încheiat cu un alt angajator ca unitate de bază care a achitat toate celelalte dreptului de personal.
Recurenta consideră că pentru salariile plătite în regim de cumul pentru cea de-a doua funcţie, angajatorul nu mai avea obligaţia plăţii sumelor reţinute în sarcina sa plecând de la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 2/1991.
S-a solicitat şi înlăturarea reţinerilor instanţei de fond care susţine că Legea nr. 2/1991 ar fi fost abrogată implicit odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, deoarece acest act normativ a fost abrogat expres prin art. 298 pct. 2 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, iar de la data abrogării exprese recurenta s-a supus noilor reglementări privind obligaţiile de plată.
S-a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a calificat consecinţele juridice rezultate din contractele individuale de muncă încheiate în regim de cumul, pentru că chiar titlul contractului arată că a fost încheiat în regim de cumul iar precizările din contract nu pot angaja obligaţii fiscale care să fie stabilite prin voinţa părţilor, fiind lipsit de importanţă cum este definit actul prin care părţile convin asupra celei de-a doua funcţii în cumul.
La cererea recurentei a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar acte.
După examinarea motivelor de recurs, a înscrisurilor depuse la dosar, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Recurenta a contestat actele întocmite ca urmare a controlului efectuat de organele fiscale prin care s-au stabilit obligaţii de plată reprezentând contribuţie la asigurările sociale şi alte contribuţii pentru persoanele angajate cu contract individual de muncă (cumul).
Instanţa de fond a menţinut actele atacate, iar în motivele de recurs este criticată soluţia instanţei de fond pentru că ar fi dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Problema care trebuie soluţionată este aceea dacă recurenta, care a încheiat contracte individuale de muncă (cumul) cu cadrele didactice care aveau norma de bază la aceeaşi instituţie de învăţământ superior sau la altele, avea obligaţia de a reţine şi vira contribuţia la asigurările sociale şi alte contribuţii.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 2/1991, text invocat de recurentă în motivele de recurs, se arată că persoanele care cumulează mai multe funcţii sunt obligate să-şi aleagă o unitate unde vor avea funcţia de bază, care îi achită şi celelalte drepturi de personal, iar alin. (2) prevedea că unitatea prevăzută la alin. (1) plăteşte pentru salariatul respectiv contribuţia de asigurări sociale şi reţine contribuţia pentru pensia suplimentară, stabilite pe baza salariului luat în calcul pentru celelalte drepturi şi orice alte sume datorate potrivit legii.
Însă, în speţă, pentru că persoanele vizate sunt cadre didactice trebuie amintite prevederile Legii nr. 128/1997 – Statutul cadrelor didactice care în art. 65 alin. (1) prevede că posturile didactice vacante pot fi ocupate temporar, cu reconfirmare anuală, de personalul didactic titular din instituţia de învăţământ superior respectivă sau de personalul didactic asociat, prin cumul sau prin plata în ore. alin. (2) prevede că ocuparea posturilor didactice vacante cu personalul didactic asociat din afara instituţiei de învăţământ superior, se face prin concurs, organizat la nivelul catedrei sau al departamentului, constând cel puţin în curriculum vitae şi interviu, iar alin. (4) a precizat că angajarea temporară a personalului didactic asociat se face prin decizie a rectorului.
Recurenta, deşi a amintit şi dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 128/1997, consideră, în mod nefondat, că instanţa de fond a greşit când a interpretat aceste dispoziţii şi nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 2/1991.
De menţionat că perioada vizată de control a fost 1 aprilie 2001 – 28 februarie 2003 iar la data de 1 aprilie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000 care în art. 198 prevede că orice dispoziţie contrară legii se abrogă. Chiar dacă nu a fost abrogat expres decât odată cu intrarea în vigoare a Codului Muncii, pentru că prevederile Legii nr. 2/1991, în ceea ce priveşte cumul de funcţii, erau contrare Legii nr. 19/2000 au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a acestei legi.
Însă, recurenta, deşi susţine că prevederile Legii nr. 2/1991 nu ar fi fost abrogate, începând cu 1 martie 2001 a încheiat pentru personalul didactic contracte individuale de muncă (cumul).
Chiar dacă recurenta susţine că aceste contracte ar fi încheiate pentru cumul de funcţii, totuşi, din analiza conţinutului acestuia rezultă că acest contract a fost încheiat pe durată nedeterminată, pentru o normă întreagă, fiind stabilit salariu, drepturile şi obligaţiile părţilor, între care obligaţia recurentei de a plăti salariile şi celelalte drepturi, să achite lunar diferenţa de impozit 7% contribuţie la C.A.S.S. şi tot ceea ce prevede legislaţia în vigoare în cazul contractului de muncă.
Cu toate acestea, recurenta nu a respectat această obligaţie, astfel că, în mod legal, organele fiscale au obligat-o la plata contribuţiei pentru asigurări sociale, în conformitate cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 (care consacră obligaţia de plată a contribuţiei pentru persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă), contribuţia datorată la fondul de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale în conformitate cu art. 101 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 (care instituie plata acestei contribuţii pentru persoanele încadrate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia) şi la plata contribuţiei la asigurările pentru şomaj pentru persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, conform art. 26 din Legea nr. 76/2002.
Nu se poate aprecia că recurenta a respectat dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 128/1997 care erau aplicabile şi înainte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2001 şi care stabileau că angajarea temporară a personalului didactic se făcea prin decizia rectorului, pentru activităţi desfăşurate în cumul sau prin plata cu ora.
Recurenta nu numai că nu a dovedit existenţa unei asemenea decizii a rectorului pentru a justifica că prestarea activităţii era în cumul, ci chiar a încheiat contracte individuale de muncă, pe durată nedeterminată, iar pentru prestarea activităţii în cumul era nevoie chiar de o reconfirmare anuală.
Instanţa de fond nu ar fi putut proceda la ignorarea prevederilor din contractele individuale de muncă încheiate între recurentă şi cadrele didactice numai pentru că în titulatura lor era înscris în paranteză „Cumul” pentru că prestarea de activităţi didactice în cumul trebuia să se facă printr-o decizie administrativă şi nu prin încheierea unui contract individual de muncă, pentru a putea fi scutită recurenta de plata contribuţiilor.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 19/2000 prevăd că nu se datorează contribuţia de asigurări sociale asupra sumelor reprezentând premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale, dar aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă pentru că, fiind încheiate contracte individuale de muncă trebuie plătite toate contribuţiile stabilite de lege.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Universitatea P.A. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 35/C.A. din 19 martie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2008
| ← ICCJ. Decizia nr. 1604/2008. Contencios. Anulare acte privind... | ICCJ. Decizia nr. 1606/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
