ICCJ. Decizia nr. 1635/2008. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1635/2008
Dosar nr. 6201/2/2006
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.N.T.F.M. – C.F.R. Marfa SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.C., anularea deciziei din 15 mai 2006 emisă de aceasta, iar, în subsidiar, anularea parţială a deciziei, respectiv reducerea cuantumului amenzii contravenţionale aplicate.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată a fost sancţionată contravenţional prin aplicarea unei amenzi în sumă de 26.987.010 RON, reţinându-se încălcarea prevederilor art. 6 lit. a) şi c) din Legea Concurenţei, prin folosirea abuzivă a pretinsei sale poziţii dominante pe piaţa serviciilor de transport feroviar.
A mai arătat reclamanta că măsura în speţă este una nelegală, întrucât s-a reţinut în mod greşit faptul că C.F.R. Marfa ar deţine o poziţie dominantă pe piaţa relevantă a produsului, serviciile în speţă neconstituind facilităţi esenţiale.
Cu privire la refuzul de a contracta anumite servicii, reclamanta a arătat că acesta s-a datorat lipsei de personal pentru anii 2003-2004, pentru anul 2002 existând o alternativă în condiţiile pieţei din perioada de referinţă.
Faţă de aspectul practicării de tarife diferenţiate, reclamanta a susţinut că acesta este irelevant întrucât societatea nu se afla în poziţie dominantă, iar, în raport cu sancţiunea aplicată, a precizat că, în opinia sa, nu au fost respectate principiile de individualizare a amenzii în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996 şi instrucţiunilor emise în aplicarea acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 1071 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal acţiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că într-adevăr prevederile Instrucţiei nr. 201, aprobată prin Ordinul Ministrului Transportului nr. 280/1997, respectiv art. 15 şi art. 16, nu conţin o definire a termenului de remizare, însă, din enumerarea operaţiunilor ce trebuie efectuate cu această ocazie rezultă că acţiunea propriu - zisă de remizare a locomotivei presupune existenţa unui spaţiu adecvat.
Totodată, a mai apreciat instanţa, îndeplinirea obligaţii legale care au ca scop asigurarea desfăşurării transportului feroviar în condiţii de siguranţă maximă, impun existenţa unor condiţii adecvate pentru remizare, respectiv existenţa unui depou.
În atare condiţii şi în raport cu prevederile Ordinului nr. 461/2003 al M.L.P.T.L, instanţa a reţinut că reclamanta prestează atât serviciile de remizare cât şi cele de cazare a personalului în condiţii de monopol iar, în ce priveşte abuzul de poziţie dominantă, a apreciat că acesta a fost dovedit prin refuzul C.F.R. Marfa de a permite accesul celorlalţi operatori privaţi la depourile sau remizele deţinute în exclusivitate, comportamentul reclamantei fiind dovedit şi prin diferenţierea şi majorarea tarifelor aplicate în funcţie de beneficiarii serviciilor.
Cererea subsidiară a reclamantei de a reduce cuantumul amenzii aplicate a fost respinsă având în vedere că amenda aplicată a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor art. 52 din Legea concurenţei şi a Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor, respectiv gravitatea mare a faptelor şi impactul acestora asupra pieţei, durata medie a încălcărilor şi circumstanţele atenuante reţinute.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA arătând că sentinţa este nelegală şi netemeinică.
În motivele de recurs este criticată soluţia instanţei de fond pentru că a fost reţinută greşit existenţa poziţiei dominante a C.F.R. Marfă.
Se susţine că pentru stabilirea poziţiei dominante, în cazurile de practici anticoncurenţiale reglementate de art. 5 şi 6 din Legea concurenţei, pentru fiecare produs supus investigaţiei se vor determina produsele care constituie înlocuitori sau substituenţi, precum şi producătorii acestora, iar piaţa relevantă a produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate ca interschimbabile sau substituibile datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării acestora.
În cauză, piaţa relevantă este cea a serviciilor de remizare a locomotivelor şi de cazare a personalului în vederea asigurării odihnei acestuia.
Recurenta susţine că serviciile de remizare a locomotivelor şi de cazare a personalului se pot realiza şi în alte spaţii decât depourile astfel că pe piaţa relevantă există servicii substituibile celor oferite de C.F.R. marfă care nu ar deţine o poziţie dominantă.
În legislaţie nu există o definiţie a operaţiunii de remizare dar sunt menţionate operaţiunile ce trebuie efectuate cu această ocazie, distinct pe fiecare tip de locomotivă, nefiind necesar ca această operaţiune să se facă în depouri sau remize, fiind reglementată şi situaţia în care remizarea se face „într-o staţie” sau „într-o unitate de tracţiune”, dar cu toate acestea, se arată în motivele de recurs, instanţa de fond a înlăturat aceste susţineri.
S-au invocat dispoziţiile din ordinul Ministrului Transporturilor din 10 iunie 1997 care definesc unitatea de tracţiune (asimilabilă depoului) şi s-a concluzionat că staţionarea sau remizarea locomotivelor se poate face în aceleaşi condiţii de siguranţă pentru transportul feroviar şi pe o linie de tracţiune specială amenajată într-o staţie.
Este criticată susţinerea că serviciile de remizare nu pot fi oferite de alţi agenţi economici la nivelul de calitate oferit în incinta depourilor şi se arată că remizarea unei locomotive nu este condiţionată de prezenţa unor instalaţii şi utilaje existente în depoul pentru reparaţii şi nicio dispoziţie legală nu impune remizarea în depouri, astfel că este în totalitate interschimbabil cu remizarea pe infrastructură publică, pe linii industriale închiriate, închirierea depourilor aflate în administrarea S.A.A.F. sau a terţilor, operatorii de transport având posibilitatea, dar şi obligaţia, de a-şi asigura prin eforturile proprii supravegherea locomotivelor.
În privinţa obligaţiei introducerii locomotivelor, cel puţin odată la 7 zile, într-o unitate de tracţiune care poate asigura efectuarea tuturor operaţiunilor tehnice prevăzute în instrucţiune şi în reglementările tehnice în vigoare s-a precizat că nu se are în vedere remizarea ciclică (o dată la 7 zile) obligatorie într-o unitate de tracţiune, ci verificarea tehnică periodică a locomotivei efectuată într-o unitate ce dispune de date tehnice corespunzătoare, serviciu care poate fi contractat de oricare operator de la societăţile specializate de reparaţii şi întreţinere.
În legătură cu serviciul de cazare a personalului, soluţia instanţei de fond este criticată că nu a făcut nicio referire, dar recurenta a prezentat argumente potrivit cărora asigurarea odihnei personalului de locomotivă în alte spaţii decât cele din depouri şi staţii nu contravin art. 7 pct. 8 din instrucţie, nefiind obligatorie din motive de siguranţă.
Acest punct de vedere a fost confirmat şi de A.F.E.R. care a argumentat că odihna personalului de locomotivă nu se poate efectua numai în depouri, ci şi în alte spaţii special amenajate.
Este criticat şi faptul că decizia nr. 119 este nelegală pentru că s-a recomandat modificare de către Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului a Ordinului nr. 416/2003, ordin care avea ca scop finalizarea restructurării S.N.C.F.R. prin atribuirea către C.F.R. Marfă şi C.F.R. Călători a proprietăţii asupra unor active, respectiv depourile.
Un ultim motiv de recurs este legat de modul în care instanţa de fond a soluţionat capătul de cerere privind reducerea cuantumului amenzii pentru că era necesară raportarea sancţiunii la cifra de afaceri obţinută efectiv ca urmare a încălcării concurenţiale constatate.
Se subliniază faptul că este excesiv ca amenda să fie calculată ca procent din întreaga cifră de afaceri obţinută de C.F.R. Marfă, care este realizată, în principal, din activitatea de transport şi nu din respectarea serviciilor de cazare şi remizare.
C.C. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs ce vizează greşita reţinere a poziţiei dominante a C.F.R. Marfă se constată că acesta este nefondat.
În anul 2003, în baza Ordinului M.L.P.T.L. nr. 461 toate depourile de locomotive, remizele şi punctele de alimentare a locomotivelor aflate în patrimoniul C.N.C.F.R. au fost transferate, fără plată, către C.F.R. Marfă şi C.F.R. Călători, în condiţiile în care pe piaţă erau autorizaţi pe lângă operatorul de transport de marfă cu capital de stat şi operatori privaţi, iar nevoile acestora sunt aceleaşi.
Deşi recurenta susţine că pe piaţa serviciilor de remizare a locomotivelor şi de cazare a personalului în vederea asigurării odihnei acestuia, există servicii substituibile, totuşi, din interpretarea prevederilor legale, rezultă că aceasta deţine o poziţie dominantă pe piaţa acestor servicii.
Chiar dacă în Instrucţia 201, aprobată prin Ordinul M.T. nr. 280/1997 nu este definită noţiunea de remizare şi nici nu este impusă obligaţia de a efectuare a acestei operaţiuni într-o anumită incintă, totuşi, coroborând textele şi observând operaţiunile care duc la „remizarea” locomotivei, rezultă că este necesar un spaţiu care să ofere dotările necesare efectuării acestei activităţi, pentru că operatorul de transport să nu rişte suspendarea sau retragerea licenţei.
De altfel, chiar în aceeaşi instrucţie se prevede că remizarea în afara depourilor sau remizelor este situaţia de excepţie şi nu regula (art. 15 pct. 8).
Şi în materia serviciilor destinate cazării personalului de locomotivă susţinerile din recurs sunt nefondate.
Asigurarea odihnei personalului este o cerinţă imperativă care, alături de altele, garantează desfăşurarea în siguranţă a transportului feroviar şi nu se poate asigura decât în condiţii speciale în spaţiile deţinute de C.F.R. Marfă.
În art. 7 pct. 8 din Instrucţia nr. 201/1998, aplicabilă tuturor transporturilor şi în vigoare la momentul investigaţiei şi al săvârşirii faptelor, se arată că personalul de locomotivă este obligat să se odihnească în dormitor, care erau deţinute de C.F.R. Marfă, dar nu se poate ţine seama de modificările aduse acesteia după efectuarea investigaţiei pentru că se cercetează comportamentul în raport de normele aplicabile la momentul acestuia şi nu în raport de cele intrate în vigoare ulterior.
Mai mult, instrucţia nr. 201/1998 fiind aplicabilă şi transportatorilor privaţi de marfă se dovedeşte faptul că serviciu de cazare în dormitoare aflate în depourile şi remizele C.F.R. nu era nici substituibil şi nici permis de lege prin înlocuirea cu servicii de cazare în alte unităţi de cazare.
Chiar A.F.R., prin Inspectoratul de Stat Feroviar, a întocmit un raport privind tocmai modul în care sunt respectate prevederile referitoare la circulaţia trenurilor de către operatorii de transport feroviar cu capital privat, între care şi cele privind asigurarea odihnei, raport în care s-a precizat că aceasta se poate efectua în dormitorul depoului, remizei sau staţiei.
Toate acestea dovedesc că recurenta deţine o poziţie dominantă şi faptele sale constituie practici abuzive de excludere de pe piaţă a concurenţilor săi.
Nici motivul de recurs ce vizează nelegalitatea recomandării Consiliului Concurenţei pentru modificarea Ordinului M.L.P.T.L. nr. 461/2003 nu este fondat.
Această recomandare a reprezentat o materializare a prevederilor art. 26 lit. m) din Legea concurenţei care instituie în sarcina Consiliului Concurenţei obligaţia de a asigura existenţa unui mediu concurenţial normal, în condiţiile în care s-a constatat existenţa unor practici anticoncurenţiale.
Motivul de recurs ce a vizat modul de soluţionare a cererii subsidiare de reducere a cuantumului amenzii aplicate este şi el nefondat pentru că sancţiunea a fost aplicată potrivit art. 52 din Legea concurenţei şi Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor.
S-a reţinut că durata încălcării regulilor de concurenţă a fost medie şi au fost aplicate circumstanţe atenuante, cuantumul fiind stabilit la numai 1,5% din cifra de afaceri.
Solicitarea recurentei de a se stabili cuantumul amenzii prin raportare la veniturile realizate din serviciile unde au fost descoperite practici anticoncurenţiale nu pot fi reţinute pentru că legea prevede că sancţiunea se aplică la cifra de afaceri pe anul anterior emiterii deciziei de sancţionare.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA împotriva sentinţei civile nr. 1071 din 18 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1626/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1636/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
