ICCJ. Decizia nr. 1863/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1863
Dosar nr. 2126/33/200.
Şedinţa publică din 13 mai 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 42 din 15 ianuarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.I., a anulat hotărârea nr. 21825 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă, a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat pentru perioada octombrie 1940-6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 începând cu data de 1 octombrie 2006.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că reclamantul a făcut dovada refugiului din localitatea de domiciliu, în altă localitate ca urmare a cedării Ardealului de Nord în urma încheierii Dictatului de la Viena.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Cluj criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie indicând dispoziţiile art. 299 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivare a arătat că instanţa de fond în mod greşit a admis acţiunea reclamantului pe baza unui probatoriu contradictoriu şi că din cuprinsul Legii nr. 189/2000 rezultă că trebuie să existe două surse de informaţie care să indice împreună aceleaşi date respectiv data de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu, data întoarcerii din refugiu pentru a putea fi coroborate în favoarea reclamantului.
Motivează totodată că declaraţiile martorilor trebuiau să fie foarte clare şi să se susţină reciproc, însă din conţinutul acestora nu se poate recunoaşte un interval de refugiu cert.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, dispoziţiile legale incidente pricinii şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Din declaraţiile autentificate ale martorilor R.P. şi L.N. şi audiaţi în faţa instanţei de fond, rezultă că reclamantul, împreună cu familia sa, în octombrie 1940 din cauza persecuţiilor etnice părăsind Ardealul de Nord ocupat de autorităţile hortiste s-au refugiat din localitatea de domiciliu Baci, în localitatea Turda. Reclamantul împreună cu familia s-a întors din refugiu în cursul anului 1945.
Potrivit art. 1 alin. (1) lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, dacă a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Conform art. 2 din Normele de aplicare ale prevederilor OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002, prin persoană refugiată se înţelege persoana care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Curtea constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut existenţa persecuţiilor etnice suferite de reclamant şi de familia acestuia, pe baza declaraţiilor de martori depuse la dosar.
În acest sens, este de menţionat că legea nu face distincţie după cum persoana care solicită acordarea drepturilor reparatorii s-a refugiat dintr-o localitate aflată sub administraţia statului român într-o localitate aflată sub administraţie străină, atâta timp cât ambele localităţi se află pe teritoriul actual al Statului Român.
Este de notorietate împrejurarea că prin Dictatul de la Viena încheiat la 30 august 1940, o parte din teritoriul românesc al Transilvaniei a fost cedat către Ungaria conducând la o tensionare a relaţiilor dintre România şi Ungaria.
Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situaţia existentă deja între cele două ţări, totodată, nereuşind să rezolve nici problema naţionalităţilor, separând toţi etnicii maghiari de cei români astfel că o parte din populaţia de etnie română din teritoriul Transilvaniei de Nord a rămas în porţiunea primită de Ungaria iar o parte din populaţia de etnie maghiară a rămas în Transilvania Sudică.
Faţă de cele arătate, constatând temeinicia şi legalitatea sentinţei civile atacate, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de pensii Cluj împotriva sentinţei nr. 42 din 15 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1862/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1865/2008. Contencios → |
|---|
