ICCJ. Decizia nr. 1960/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizie nr. 1960/2008
Dosar nr. 4510/2/2007
Şedinţa publică de la 15 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 4510/2/2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul T.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. anularea în parte a hotărârii din 23 mai 2007 emisă de pârât sub două aspecte: primul privind încadrarea faptei reclamantului de folosire a expresiei „ţigancă împuţită”, ca act de discriminare şi cel de-al doilea vizând aplicarea sancţiunii contravenţionale a avertismentului pentru această faptă.
În motivarea acţiunii reclamantul, a arătat că prin hotărârea contestată pârâtul a dispus sancţionarea cu avertisment în raport de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, apreciindu-se că utilizarea expresiei în cauză a adus atingere demnităţii persoanelor aparţinând comunităţii rrome.
Motivele de nelegalitate a hotărârii C.N.C.D., invocate de reclamant, au fost următoarele:
- Fapta sancţionată nu ar fi prevăzută de legea contravenţională pe motiv că dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.G. 137/2000, nu reglementează o faptă contravenţională în concret, ci cadrul general de instituire a răspunderii contravenţionale;
- Neîndeplinirea condiţiilor legale pentru calificarea faptei drept discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, atât sub aspectul elementului material, cât şi în ceea ce priveşte efectul actului de discriminare care nu s-a concretizat într-un tratament discriminatoriu;
- Lipsa vinovăţiei în săvârşirea faptei, ca element al răspunderii contravenţionale, faţă de situaţia că afirmaţia a fost făcută într-o discuţie privată a reclamantului cu soţia sa, aceasta fiind făcută publică fără acordul reclamantului;
- Nelegalitatea aplicării sancţiunii cu avertisment, în condiţiile în care această sancţiune nu este prevăzută expres de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, republicată încălcându-se astfel principiul legalităţii răspunderii contravenţionale.
În şedinţa de la 25 octombrie 2007, pârâtul C.N.C.D. a invocat în scris excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, care a fost respinsă de instanţa de fond, prin încheierea din 1 noiembrie 2007, cu motivarea că hotărârea atacată este un act administrativ-jurisdicţional emis în cadrul unei proceduri speciale prevăzute de art. 20 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată.
Prin sentinţa nr. 2799 din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul B.T., în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte primul motiv de nelegalitate invocat de reclamant, referitor la neprevederea faptei, pentru care a fost sancţionat, în O.G. nr. 137/2000, republicată, acesta este neîntemeiat pentru următoarele argumente:
- conţinutul textului cuprins în dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 republicată încadrează ca fapte de discriminare orice comportamente active sau pasive care nasc efecte discriminatorii sau un tratament injust pentru o persoană/grup de persoane/comunitate, ca principiu fiind sancţionată orice faptă săvârşită printr-un astfel de comportament, în orice împrejurare şi în mod nejustificat;
- în cauză acest comportament nejustificat, care a dat naştere unui tratament injust şi ofensator a existat din partea reclamantului prin utilizarea expresiei „ţigancă împuţită” şi aceasta indiferent dacă fapta ca atare este reglementată ca principiu sau ca o contravenţie distinctă, sancţionată prin dispoziţiile legii.
A mai reţinut instanţa de fond că al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii C.N.C.D., invocat de reclamant, referitor la neîndeplinirea condiţiilor legale (element material şi scop) pentru calificarea faptei ca act de discriminare este, de asemenea, neîntemeiată pentru următoarele considerente:
- fapta de discriminare indirectă săvârşită de reclamant prin utilizarea expresiei „ţigancă împuţită” cu privire la ziarista A.P. nu se încadrează în definiţia strictă prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţă, dar esenţial este că această expresie este consecinţa unui comportament nejustificat de împrejurări obiective, care a ajuns la cunoştinţa opiniei publice, expresia reprezentând o faptă de discriminare, pentru că reprezintă o atitudine negativă, de umilire, de atingere gravă a demnităţii persoanei vizată în cauză;
- calificarea faptei ca fiind act de discriminare este în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, comportamentul nejustificat al reclamantului, indiferent de locul în care a fost săvârşit şi de modul cum a fost făcut public reprezintă un act de discriminare rasială, care a reprezentat o lezare a demnităţii ziaristei pe un presupus motiv al apartenenţei etnice.
În ceea ce priveşte aspectul lipsei vinovăţiei reclamantului sub forma intenţiei directe sau indirecte, instanţa de fond a apreciat că în cauză fapta nu a fost săvârşită cu intenţie directă sau indirectă dar, lipsa intenţiei nu determină inexistenţa faptei contravenţionale, atâta vreme cât reclamantului i se reţine utilizarea neglijentă a expresiei respective, raportat la calitatea de persoană publică ce impune responsabilitate şi moderaţie în exprimare, indiferent de locul în care se află.
A constatat prima instanţă că, în cauză, nu se poate vorbi de o „ingerinţă în viaţa privată a reclamantului” deoarece acesta, în calitatea sa de P. al României, viaţa sa publică sau privată interesează şi atrage atenţia opiniei publice, iar publicul are dreptul să fie informat, astfel încât informaţiile din înregistrarea efectuată cu telefonul personal al ziaristei, au fost făcute publice în mod legal şi în acord cu dispoziţiile art. 10 din C.E.D.O.
Referitor la ultimul motiv de nelegalitate invocat de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a apreciat că în cauză sancţiunea avertismentului a fost aplicată în baza dispoziţiilor art. 7 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, acest act normativ completând dispoziţiile legii speciale O.G. nr. 137/2000, republicată, acolo unde aceasta nu prevede în mod expres, iar sancţiunea a fost aplicată ţinând cont de gradul redus al gravităţii faptei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând reexaminarea cauzei sub toate aspectele, în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
Criticile aduse de recurentul-reclamant B.T. sentinţei atacate reiau, în esenţă, susţinerile privind nelegalitatea hotărârii emise de C.N.C.D. şi se circumscriu următoarelor motive de recurs:
1. În mod greşit a considerat instanţa de fond că fapta sancţionată este prevăzută de legea contravenţională, deşi nu se poate încadra într-un text special al O.G. nr. 137/2000, ci într-o normă de principiu, respectiv art. 2 alin. (4) din actul normativ menţionat. Se arată că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în definiţia contravenţiei instituie cerinţa ca fapta să fie „stabilită şi sancţionată prin lege”, or dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, reprezintă o reglementare generală a instituirii răspunderii contravenţionale, nefiind prevăzută nici o sancţiune.
2. Prima instanţă a apreciat în mod greşit că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea faptei drept act de discriminare. Se susţine că în speţă nu sunt întrunite cerinţele legale privind existenţa unui act de discriminare şi anume elementul material constând în acţiunea de „deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă” şi scopul ori efectul actului de discriminare reprezentat de restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării unor libertăţi sau drepturi politice, economice, sociale sau culturale recunoscute de lege.
3. În mod greşit instanţa de fond a apreciat că există „vinovăţie” în săvârşirea faptei, sub forma „neglijenţei în exprimare” (culpa simplă), deşi circumstanţele de fapt ale cauzei denotă inexistenţa şi a celei mai uşoare forme a vinovăţiei. Se argumentează că recurentul-reclamant nu a avut nici o clipă reprezentarea faptului că afirmaţia făcută în maşina personală, într-o discuţie strict privată cu soţia sa, ar fi putut fi făcută publică, fapt care s-a întâmplat totuşi fără voia sa.
4. Aplicarea sancţiunii avertismentului este nelegală, deoarece ordonanţa nu prevede această sancţiune în cazul în care se face aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, actul normativ stabilind în mod expres răspunderea contravenţională şi sancţiunea amenzii doar pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (5) şi (7) din Ordonanţă.
Recursul este întemeiat.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
În după-amiaza zilei de 19 mai 2007 domnul T.B. împreună cu soţia s-au deplasat într-un centru comercial din Bucureşti, pentru a face cumpărături.
Jurnalista A.P., aflată în incinta centrului comercial, i-a urmărit, filmându-i cu telefonul mobil şi adresându-i insistent întrebări T.B., care şi-a manifestat dezacordul cu privire la înregistrarea sonoră şi video efectuată de jurnalistă.
La ieşirea din magazin, nemulţumit de insistenţele jurnalistei de a-i adresa întrebări în legătură cu rezultatul referendumului, dar şi despre conţinutul cumpărăturilor, T.B. i-a replicat „mă păsărică, nu ai şi tu treabă azi?”, după care i-a luat acesteia telefonul mobil, anunţând-o că îl va înapoia postului de televiziune la care era angajată.
După acest incident, T.B. s-a urcat, împreună cu soţia sa, în maşina proprietate personală, timp în care, telefonul jurnalistei, nefiind deconectat, a înregistrat o discuţie a preşedintelui, în care, cu referire la jurnalistă, afirmă către soţia sa „cât de agresivă era ţiganca asta împuţită”.
În seara aceleiaşi zile, telefonul mobil, cu înregistrarea discuţiei a fost înapoiat reprezentanţilor postului de televiziune, care, ulterior au dat publicităţii înregistrarea cu afirmaţiile menţionate, situaţie ce a atras sesizarea C.N.C.D. de către reprezentaţii organizaţiilor R.C. şi F.E.R.T.
Prin hotărârea din 23 mai 2007, C.N.C.D., analizând sesizarea formulată de petenţii R.C. şi F.E.R.T., cu privire la utilizarea de către domnul T.B. a expresiilor „mă păsărică, n-ai şi tu treabă azi?” şi „cât de agresivă era ţiganca asta împuţită”, la pct. 3 şi 4 din dispozitiv a dispus încadrarea faptei de a folosi expresia „ţigancă împuţită” ca fiind discriminare potrivit art. 2 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 137/2000 şi sancţionarea cu avertisment a domnului T.B., în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a apreciat ca fiind legală şi temeinică hotărârea C.N.C.D. atât prin raportare la normele legale interne aplicabile cauzei cât şi prin prisma prevederilor C.E.D.O.
Astfel cum rezultă din conţinutul hotărârii C.N.C.D. temeiul juridic al constatării săvârşirii faptei contravenţionale de discriminare şi de aplicare a sancţiunii îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 137/2000 completate cu cele ale legii cadru în materia contravenţiilor, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Analizând motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant B.T., referitoare la nelegalitatea parţială a hotărârii C.N.C.D. în raport de normele juridice instituite prin actele normative menţionate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate sub aspectul neîndeplinirii elementelor constitutive obligatorii şi cumulative pentru existenţa faptei contravenţionale de discriminare, respectiv cele generale prevăzute de legea cadru - O.G. nr. 2/2001 (legalitatea şi vinovăţia) şi speciale descrise de norma specială – O.G. nr. 137/2000 (conţinutul material al faptei contravenţionale). În consecinţă, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.
Înainte de a analiza motivele de recurs, Curtea apreciază că se impune precizarea obiectului de reglementare al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum acesta este stabilit prin actul normativ menţionat, raportat la faptul că este cuprins în Capitolul I al Ordonanţei, intitulat „Principii şi definiţii”, dar şi prin prisma conţinutului juridic concret al normelor ce-l compun.
În baza criteriilor arătate, reiese, cu certitudine, că prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată conţin definiţii ale noţiunilor din materia discriminării, stabilesc principiile care guvernează această materie şi arată scopul actului normativ în cauză, respectiv, cel de prevenire a tuturor formelor de discriminare dar şi de sancţionare a acestora prin atragerea răspunderii civile, contravenţionale sau penale, după caz.
1. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Dispoziţiile art. 2 alin. (4) din acelaşi act normativ prevăd că orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.
Din economia şi interpretarea literală şi logico-juridică a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că noţiunea de „discriminare” nu presupune întotdeauna şi existenţa unei fapte contravenţionale, răspunderea contravenţională intervenind doar atunci când sunt îndeplinite toate condiţiile legale generale şi speciale pentru constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii. De altfel chiar din titlul Ordonanţei, menţionat mai sus, rezultă că scopul acesteia este şi de prevenire a formelor de discriminare nu numai de sancţionare a acestora, nefăcându-se referire expresă la termenul de „contravenţie”, prevenirea putând fi făcută şi prin alte modalităţi decât prin aplicarea unei sancţiuni în cadrul răspunderii contravenţionale.
Totodată, în ceea ce priveşte constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, art. 21 alin. (3) din O.G. 137/2000, face trimitere la dispoziţiile legii-cadru privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
Astfel, definiţia legală a contravenţiei este prevăzută în art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor care stabileşte că este contravenţie „fapta săvârşită cu vinovăţie stabilită şi sancţionată ca atare prin lege (...)”. Acest text instituie, prin analogie cu dreptul penal, principiul legalităţii răspunderii contravenţionale.
În continuarea aplicării acestui principiu art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 prevede că „actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea”.
Prin urmare, conform dispoziţiilor legale menţionate, pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere contravenţională în legătură cu o anumită faptă, fapta trebuie să fie prevăzută şi sancţionată ca atare în mod expres, într-un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens.
Astfel, cum chiar instanţa de fond a constatat în considerentele sentinţei atacate, art. 2 alin. (1) şi art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 reprezintă cadrul general de reglementare a tuturor formelor de discriminare, instituind cu caracter de principiu şi răspunderea contravenţională în cazul săvârşirii vreunui act de discriminare prevăzut de actul normativ.
Interpretarea în sensul că textele legale menţionate anterior şi în baza cărora C.N.C.D. a considerat că afirmaţia reclamantului reprezintă contravenţie – act de discriminare, cuprind doar norme de principiu şi nu se referă la fapte contravenţionale concrete, prin arătarea elementului material al acestora şi a sancţiunii aplicabile, este susţinută chiar de succesiunea textelor legale din ordonanţă, care în Capitolul II intitulat „Dispoziţii speciale” stabileşte care sunt contravenţiile corelative încălcării drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanţă. Pe de altă parte, prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată stabilesc în mod expres care sunt contravenţiile pentru care legiuitorul a înţeles să instituie sancţiunea amenzii şi anume „contravenţiile prevăzute de art. 2 alin. (5) şi (7), art. 5-8, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) şi (6), art. 12, art. 13 alin. (1), art. 14, art. 15”. Această enumerare limitativă se referă doar la faptele de discriminare care au şi caracter contravenţional, elementul lor material fiind descris în dispoziţiile speciale ale legii şi, după cum se constată nu include şi ipotezele generale prevăzute în art. 2 alin. (1) şi (4) din Ordonanţă.
Având în vedere definiţia legală a contravenţiei din art. 1 al O.G. nr. 2/2001, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, rezultă că pentru ca modalităţile generale de discriminare, enumerate în art. 2 alin. (4) din Ordonanţă să aibă caracter contravenţional, trebuie să se regăsească într-o altă prevedere specială aflată în Capitolul II - „Dispoziţii speciale” din cuprinsul Ordonanţei, conţinutul material trebuind grefat pe încălcarea, prin discriminare, a drepturilor şi libertăţilor protejate de lege şi menţionate în art. 1 alin. (2) din Ordonanţă. În acest sens trebuie interpretată expresia din art. 2 alin. (4) atrage răspunderea contravenţională, conform prezentei ordonanţe.
Prin urmare, în lipsa reglementării prin lege a unei sancţiuni corelative normelor instituite prin art. 2 alin. (4) din Ordonanţă, nu se poate susţine că acest articol stabileşte fapte contravenţionale, prin el însuşi, ci doar prin raportare la dispoziţiile speciale ale ordonanţei, în care legiuitorul a enumerat faptele de natură contravenţională şi a stabilit sancţiunea aplicabilă. În sensul acestei interpretări este şi art. 2 alin. (11) din acest act normativ care face referire la „comportamentul discriminatoriu” prevăzut la alin. (1)-(7) din acelaşi art. care atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii, nefiind folosită noţiunea de „contravenţie” şi nici nu se instituie, în mod exclusiv, răspunderea contravenţională.
De menţionat este şi practica C.N.C.D., care prin mai multe decizii s-a pronunţat în sensul că „fapta poate fi încadrată ca act de discriminare potrivit reglementării de principiu a art. 2 alin. (1) şi (4), dar nu se poate aplica o sancţiune pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma specială”, exemplificativă fiind decizia din 07 iulie 2006 a C.N.C.D.
Prin prisma celor expuse mai sus, instanţa de recurs constată că primul motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului legalităţii răspunderii contravenţionale, este întemeiat, afirmaţia recurentului „ţiganca asta împuţită”, chiar dacă se încadrează în ipoteza generală a textului care defineşte noţiunea de discriminare, nu este incriminată în dispoziţiile speciale ale Ordonanţei, respectiv ale art. 5-8, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) şi (6), art. 12, art. 13 alin. (1), art. 14, art. 15, astfel că nu poate fi calificată ca fiind contravenţie.
2. O altă condiţie pentru ca o faptă să fie considerată contravenţie este ca aceasta să fie săvârşită cu vinovăţie în oricare dintre formele sale: intenţie directă, indirectă, culpa cu prevedere sau culpa simplă.
În considerentele hotărârii din 23 mai 2007 a C.N.C.D. a apreciat că utilizarea fără intenţie a unui limbaj cu efecte discriminatorii în spaţiul privat poate avea efecte negative în societate.
Aşadar, autoritatea pârâtă C.N.C.D., a acceptat lipsa vinovăţiei sub forma intenţiei directe sau indirecte, dar nu a arătat sub ce altă formă s-a manifestat vinovăţia reclamantului - ca element constitutiv al răspunderii contravenţionale.
Instanţa de fond, reţinând, de asemenea, lipsa intenţiei în săvârşirea faptei, motivează existenţa vinovăţiei reclamantului, în mod indirect, prin „utilizarea neglijentă” a expresiei „ţigancă împuţită” raportat la calitatea sa de persoană publică, ce are obligaţia de a manifesta responsabilitate şi moderaţie în exprimare. Prin urmare, în opinia primei instanţe, reclamantul a săvârşit actul de discriminare cu vinovăţie în forma culpei simple (neglijente) ceea ce presupune că acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Analizând circumstanţele de fapt în care reclamantul a folosit expresia considerată discriminatorie „ţiganca asta împuţită” prin raportare la elementul subiectiv-volitiv astfel cum acesta transpare din atitudinea reclamantului, Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţa de fond a constatat existenţa vinovăţiei sub forma culpei simple (neglijenţei) în exprimare.
Astfel, susţinerile părţilor şi interpretarea dată de instanţa de fond noţiunii de „cadru privat” are relevanţă în speţă doar în ceea ce priveşte analizarea laturii subiective a faptei de discriminare, având în vedere că autoritatea pârâtă, prin hotărârea atacată, nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, care impun ca afirmaţia discriminatorie să fie făcută în public.
După cum s-a reţinut atât de către autoritatea pârâtă, cât şi de instanţa de fond afirmaţia „ţigancă împuţită” a fost făcută de reclamant în cadrul unei discuţii private cu soţia sa, în timp ce se afla în autoturismul proprietate personală.
Această circumstanţă de fapt, este determinantă, în opinia Curţii, pentru a stabili care a fost atitudinea psihică a reclamantului faţă de afirmaţia făcută, în sensul dacă a avut sau nu reprezentarea efectelor pe care aceasta le-ar fi putut produce, în sensul creării unei discriminări potrivit legii.
Având în vedere că afirmaţia considerată discriminatorie a fost utilizată de reclamant într-un cadru strict privat, intim, care nu se confundă cu noţiunea generală de „viaţă privată” a unei persoane, Curtea apreciază că reclamantul nu trebuia şi nici nu era posibil să prevadă rezultatul faptei, neavând nici un moment reprezentarea situaţiei că în acel mediu privat discuţia sa cu soţia poate fi înregistrată şi ulterior, că, înregistrarea va fi adusă la cunoştinţa publicului.
Potrivit dispoziţiilor generale ale O.G. nr. 137/2000, republicată, cuprinse în art. 2 alin. (1) şi (4), modalităţile de săvârşire a unui act de discriminare constau în „excludere, restricţie sau preferinţă” şi trebuie să aibă ca efect „favorizarea sau defavorizarea nejustificată” sau „impunerea la un tratament injust sau degradant” a unei persoane, ceea ce presupune ca cel care manifestă comportamentul discriminatoriu (chiar sub forma unei afirmaţii) să aibă, totodată, şi reprezentarea posibilităţii producerii efectelor cerute de lege, pentru ca să intervină răspunderea contravenţională. Or, în speţă, reclamantul nu a folosit expresia pentru care a fost sancţionat într-un cadru larg, în care ar fi putut fi auzit şi de alte persoane din afara spaţiului său intim, familial.
Susţinerile autorităţii pârâte, preluate şi de instanţa de fond, bazate şi pe jurisprudenţa C.E.D.O., în sensul că viaţa privată a oamenilor politici se îmbină cu viaţa lor publică şi că oamenii politici se află în centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice, astfel încât trebuie să manifeste permanent un comportament moderat, nu au relevanţă în speţă, având în vedere locul şi modul în care s-a făcut afirmaţia.
Este adevărat că, în calitate de P. al României, reclamantul, chiar şi atunci când desfăşoară anumite activităţi private (de ex. cumpărături personale într-un centru comercial), dar într-un spaţiu public trebuie să manifeste prudenţă şi diligenţă în comportamentul său, pe care-l exteriorizează prin afirmaţii sau gesturi, având perceperea faptului că acesta este supus atenţiei publicului.
În acelaşi timp însă, gândurile unei persoane, exprimate într-un cadru strict privat, chiar şi cu tentă de discriminare, nu pot fi asimilate unui comportament discriminatoriu în sensul prevederilor legii.
Având în vedere argumentele de mai sus, Înalta Curte reţine că şi motivul de recurs referitor la neîndeplinirea condiţiei privind existenţa vinovăţiei în săvârşirea faptei este întemeiat, astfel încât soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte încadrarea faptei drept contravenţie şi stabilirea răspunderii contravenţionale.
3. O altă critică adusă sentinţei de fond de către recurentul-reclamant constă în aceea că folosirea expresiei „ţigancă împuţită” la adresa jurnalistei A.P. nu reprezintă act de discriminare în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Acest motiv este întemeiat doar în ceea ce priveşte încadrarea faptei drept contravenţie, în sensul celor argumentate anterior.
Pe de altă parte, dincolo de caracterul necontravenţional al faptei, afirmaţia „cât de agresivă era ţiganca asta împuţită” are caracter discriminatoriu, încadrându-se în definiţia legală a noţiunii de „discriminare” prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţă.
Caracterul discriminatoriu al unei astfel de afirmaţii subzistă indiferent de calitatea persoanei de la care provine şi indiferent de cadrul public sau privat în care este exprimată şi aceasta deoarece rolul O.G. nr. 137/2000 este de a indica exhaustiv care sunt formele de discriminare ce pot exista în viaţa politică, economică şi social-culturală, indiferent de modalitatea de producere (comportament activ sau pasiv, acţiuni/inacţiuni, afirmaţii, etc.) şi de a preveni săvârşirea unor acte de discriminare care atrag răspunderea juridică, politică, morală.
Situaţia că afirmaţia menţionată a fost făcută în anumite circumstanţe care nu o pot încadra într-o dispoziţie specială a legii pentru a atrage răspunderea contravenţională, nu exclude posibilitatea calificării acesteia ca având conţinut discriminatoriu, în sensul prevederilor generale ale Ordonanţei, din acest punct de vedere pct. 3 din dispozitivul hotărârii din 23 mai 2007 a C.N.C.D. fiind legal şi temeinic.
Această interpretare se bazează pe argumentul că discriminarea nu presupune doar o acţiune directă de suprimare sau restrângere a drepturilor unei persoane pe un criteriu discriminatoriu, ci poate să însemne şi o atitudine negativă faţă de persoana respectivă, în baza unui criteriu de discriminare, aceasta fiind pusă astfel într-o situaţie de inferioritate, de umilire sau de atingere a demnităţii sale, în condiţiile în care, va lua cunoştinţă, pe orice cale, de acea atitudine.
Afirmaţia reclamantului, a produs efectul discriminatoriu prin faptul că a fost adusă la cunoştinţa publicului, chiar fără voia sa şi fără să prevadă acest lucru. Astfel asocierea termenilor „agresivă” şi „împuţită” cu termenul de „ţigan”, are evident o conotaţie negativă, chiar dacă, în lipsa laturii subiective (vinovăţia) nu presupune o „defavorizare nejustificată” ca element material al contravenţiei.
4. În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant B.T., care se referă la nelegalitatea aplicării sancţiunii cu avertisment, motivat de aspectul că această sancţiune nu este prevăzută de O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte apreciază că faţă de înlăturarea caracterului contravenţional al faptei, ceea ce presupune şi inexistenţa sancţiunii, analizarea acestuia a devenit superfluă.
Pentru toate argumentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi ale art. 314 C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi pe fond va admite acţiunea formulată de B.T. în sensul celor menţionate în considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de B.T., împotriva sentinţei civile nr. 2799 din 8 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Admite acţiunea formulată de B.T. în sensul că:
- anulează în totalitate pct. 4 din dispozitivul hotărârii din 23 mai 2007 a C.N.C.D.;
- anulează parţial pct. 3 din dispozitivul aceleiaşi hotărâri, referitor la încadrarea faptei ca fiind contravenţie;
- menţine constatarea că expresia „ţigancă împuţită” constituie discriminare în sensul prevederilor generale ale O.G. nr. 137/2000, republicată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1953/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1963/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
