ICCJ. Decizia nr. 1978/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1978/2008
Dosar nr. 5539/2/2007
Şedinţa publică din 16 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 31 iulie 2007, reclamata B.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.E.F. şi A.N.V., obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflaţie, iar M.E.F. să aloce fondurile necesare plăţii acestor sume.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost funcţionar public în cadrul A.N.V., fiind îndreptăţită, în această calitate, la plata primelor de concediu solicitate, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
A mai susţinut că, deşi prin legile bugetare s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu este posibilă, faţă de dispoziţiile constituţionale, ale Codului muncii şi Codului civil, fiind vorba despre un drept câştigat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2729 din 5 noiembrie 2007, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis acţiunea şi a obligat pârâta A.N.V. la plata primelor de concediu pe perioada 2001 - 2006, actualizată cu rata inflaţiei. Totodată, a obligat pârâtul M.E.F. să aloce sumele băneşti necesare plăţii dreptului.
Cu privire la excepţia prescripţiei, instanţa a reţinut că soluţia se impune, considerând că elementele dreptului la acţiune nu au putut fi exercitate nu din culpa reclamantei, ci ca urmare a prorogării legale intervenite şi în raport cu dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la acordarea drepturilor salariale solicitate, în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Că, deşi aceste dispoziţii legale au fost suspendate, suspendarea nu echivalează cu o anulare a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea plata acestor drepturi.
Împotriva sus menţionatei sentinţe au declarat recurs atât pârâtul M.E.F., cât şi pârâta A.N.V. prin D.R.A.O.V. Bucureşti.
În cadrul unor critici comune, recurenţii - pârâţi au susţinut, în esenţă, că instanţa i-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu, neţinând seama de faptul că, prin OUG nr. 33/2001, precum şi prin legi succesive ale bugetului de stat au fost suspendate prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce echivalează cu inexistenţa dreptului pe perioada suspendării.
Recurentul - pârât M.E.F. a susţinut în plus că, pentru drepturile salariale aferente anilor 2001 - 2003, dreptul la acţiune era prescris, instanţa de fond aplicând greşit legea în materie.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală şi temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici de a primi, pe lângă indemnizaţia de concediu şi o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că, acordarea primei de vacanţă, prin prevederile legale sus menţionate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006 prin dispoziţii normative succesive însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu există nicio dispoziţie legală, prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la primă de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din aceeaşi lege în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.
Nu se poate considera deci că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistenţa lui în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României, privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru primele de concediu aferente anilor 2001 - 2003, prima instanţă a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, având în vedere prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi faptul că, legile de suspendare a dreptului au constituit un caz de forţă majoră care a împiedicat-o pe reclamantă să facă acte de întrerupere.
E de precizat şi că, prin OUG nr. 146/2007, intrată în vigoare la 20 decembrie 2007, s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.
Faţă de aceste motive, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii M.E.F. şi A.N.V. împotriva sentinţei civile nr. 2729 din 5 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1976/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1979/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
