ICCJ. Decizia nr. 1974/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1974/2008
Dosar nr. 3950/2/2007
Şedinţa publică din 16 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 1 iunie 2007, reclamanţii C.A., A.C., C.P., D.S., G.N., L.S.M., M.D., O.M.C., P.R., P.G.A., R.V., S.E.T.E., T.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.E.F. şi A.N.V., obligarea pârâţilor la plata primelor de vacanţă pentru perioada 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie şi obligarea M.E.F. să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de funcţionari publici în cadrul A.N.V., sunt îndreptăţiţi la plata primelor de concediu, conform prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Au mai susţinut că, deşi prin legile bugetare s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu este posibilă, faţă de dispoziţiile constituţionale, fiind vorba despre un drept câştigat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2080 din 11 septembrie 2007, a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor primele de vacanţă pentru anii 2001 - 2006 actualizate cu indicele de inflaţie şi a obligat M.E.F. să aloce sumele băneşti necesare plăţii dreptului.
Cu privire la excepţia prescripţiei, instanţa a reţinut că soluţia se impune, considerând că suspendările succesive ale dreptului la prima de vacanţă au avut ca efect întreruperea prescripţiei.
Referitor la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea drepturilor salariale solicitate, în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Că, deşi aceste dispoziţii legale au fost suspendate, suspendarea nu echivalează cu o stingere a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea plata retroactivă a acestor drepturi.
Împotriva sus menţionatei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, atât pârâtul M.E.F., cât şi pârâta A.N.V., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii.
În cadrul unor critici comune, recurenţii - pârâţi au susţinut, în esenţă, că instanţa i-a obligat în mod greşit la plata primelor de concediu, neţinând seama de faptul că, prin OUG nr. 33/2001, precum şi prin legi succesive ale bugetului de stat au fost suspendate prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce echivalează cu inexistenţa dreptului pe perioada suspendării.
Recurenta - pârâtă A.N.V. a susţinut în plus că, pentru drepturile salariale aferente anilor 2001 - 2003, dreptul la acţiune era prescris, instanţa de fond aplicând greşit legea în materie.
A mai menţionat recurenta că, în cauză, intimaţii - reclamanţi nu au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât acţiunea trebuia respinsă, pe acest considerent, ca inadmisibilă.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală şi temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici de a primi, pe lângă indemnizaţia de concediu şi o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că, acordarea primei de vacanţă, prin prevederile legale sus menţionate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006 prin dispoziţii normative succesive însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu există nicio dispoziţie legală, prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la primă de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din aceeaşi lege în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.
Nu se poate considera deci că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistenţa lui în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizareadrepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României, privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru primele de vacanţă aferente anilor 2001 - 2003, instanţa de fond a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, având în vedere prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi faptul că, legile de suspendare a dreptului au constituit un caz de forţă majoră care i-a împiedicat pe reclamanţi să facă acte de întrerupere.
Nu este fondată nici susţinerea privind inadmisibilitatea acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, având în vedere că, în cauză, obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat al autorităţilor referitoare la un drept legitim, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă nu este obligatorie în acest caz.
Mai mult decât atât, e de precizat că, prin OUG nr. 146/2007, intrată în vigoare la 20 decembrie 2007, s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.
Faţă de aceste motive, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii A.N.V. şi M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 2080 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1972/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1975/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
