ICCJ. Decizia nr. 2058/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2058/2008
Dosar nr. 2207/2/2007
Şedinţa publică de la 22 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanţii C.F.V., H.C.E., G.M.N., P.C.R., C.M., M.D., C.C., B.A.P., D.M., R.C.M. şi C.A.M. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, solicitând obligarea acestuia la plata drepturilor băneşti, reprezentând prima de concediu pentru perioadele în care au avut calitatea de funcţionar public.
Motivându-şi cererea, reclamanţii au arătat că, potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Statutul funcţionarilor publici, această categorie de personal are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Totodată, au mai arătat că aplicarea acestor dispoziţii legale a fost suspendată, în mod nelegal, printr-o serie de acte normative ulterioare, dar suspendarea exerciţiului acestui drept nu echivalează cu înlăturarea lui.
Pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice a invocat excepţiile lipsei de obiect a cererii şi prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune şi a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, care la rândul său, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de cererea de chemare în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 2430 din 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtul şi chematul în garanţie, pârâtul fiind obligat să plătească reclamanţilor drepturile băneşti reprezentând prima de vacanţă pentru anii în care au avut calitatea de funcţionar public, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.
Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse excepţiile lipsei de obiect şi a prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, invocate de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei de obiect a cererii este neîntemeiată, acţiunea formulată având ca obiect dreptul la primele de concediu, iar excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune este de asemenea neîntemeiată întrucât suspendarea dreptului la prima de concediu a avut ca efect şi suspendarea dreptului la acţiune al reclamanţilor.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie, instanţa de fond a reţinut necesitatea existenţei unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că acţiunea este întemeiată, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public consacrând dreptul la prima de concediu a acestei categorii de personal, iar normele legale prin care s-a dispus suspendarea exerciţiului acestui drept contravin prevederilor constituţionale, întrucât suspendă retroactiv un drept câştigat anterior. Curtea de Apel Bucureşti a mai constatat că dispoziţiile legale care consacră dreptul la prima de concediu sunt în vigoare.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acesteia, întrucât nu se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, nefiind întrunite cerinţele art. 60 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice.
În cuprinsul recursului se susţine că respingerea excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune nu ţine seama că, potrivit Decretului nr. 167/1958 şi C. muncii, dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
Recurentul mai susţine că dreptul reclamanţilor la plata primei de concediu se va naşte la data expirării termenului de suspendare, iar pe perioada suspendării acest drept nu a produs efecte juridice. În fine, recurentul mai susţine că dreptul la prima de concediu priveşte drepturi salariale suplimentare şi nu un drept constituţional fundamental, nefiind incidente prevederile art. 53 din Constituţie.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001–2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la republicarea în M. Of. nr. 251/22.03.2004, precum şi prin art. 35 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365/29.05.2007.
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni, atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii Publice împotriva sentinţei nr. 2430 din 10 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2056/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2062/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
