ICCJ. Decizia nr. 207/2008. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 207/2008
Dosar nr. 8419/2/2006
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1722 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâtul M.A.P.D.R.
În motivarea acţiunii, reclamantul A.G. a arătat că nu a primit răspuns la cererea sa înregistrată din 20 iulie 2006, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 1 milion DOLARI S.U.A., pentru uzufructul F.C.F.R., fabrică naţionalizată în perioada regimului comunist.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Ulterior reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că temeiul de drept îl constituie Legea 554/2004 şi Protocolul de la Paris din 1952, solicitând totodată ca M.F.P. şi M.A.P.D.R. să achite, până la data de 15 aprilie 2007, un mini - avans în sumă de 20 de mii DOLARI S.U.A., având în vedere că în anul 2006 ministerele au economisit un miliard de euro.
Pentru a pronunţa soluţia arătată, Instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a dovedit existenţa unui drept sau interes legitim vătămat printr-un act administrativ al unei autorităţi publice sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, pretenţia reclamantului, în speţă acordarea unei sume de bani de către pârât, ca urmare a naţionalizării unei societăţi comerciale, neputând fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ, întrucât nu este născută din emiterea sau încheierea unui act administrativ, în sensul legii.
A mai indicat Instanţa de Fond că din chiar conţinutul solicitării reclamantului, adresată pârâtului, reiese că singura sa cerere a reprezentant-o plata unei sume de bani cu titlu de uzufruct al fabricii de conserve, cerere adresată însă unei autorităţi publice fără nici o atribuţie în acest sens şi căreia nu-i incumbă o asemenea obligaţie.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul, fără a încadra criticile formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele dezvoltate recurentul - reclamant a susţinut că în mod greşit Instanţa de Fond nu a primit solicitarea sa de plată a uzufructului în sumă de numai 1 milion DOLARI S.U.A., propus a fi achitat în decursul a 10 ani, începând cu anul 2008, ignorând art. 482 şi art. 483 C. civ., cu atât mai mult cu cât, astfel cum este înscris şi în Constituţie şi după cum este afirmat şi în documentele internaţionale la care România este parte, orice persoană are dreptul la respectarea proprietăţii sale şi nu poate fi lipsit în mod arbitrar de ea.
A mai arătat recurentul - reclamant că România este obligată să respecte şi legislaţia comunitară care prevede expres acordarea de compensaţii celor cărora le-au fost luate proprietăţile de regimul comunist şi a reiterat solicitarea de a-i fi acordat eşalonat uzufructul de 1 milion DOLARI S.U.A., cu plata unui mic avans până la data de 31 decembrie 2007.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma prevederilor legale aplicabile şi în raport de criticile recurentului - reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greşita aplicare şi interpretare a legii şi analizând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speţă nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, în considerarea celor în continuare expuse.
Recurentul - reclamant A.G. a chemat în judecată pe pârâtul M.A.D.R., solicitând efectiv plata unei sumei de bani, respectiv a 1 milion de DOLARI S.U.A. cu titlu de uzufruct pentru F.C.F.R. din Craiova, naţionalizată în anul 1948, de regimul comunist.
Prin cererile precizatoare ca şi prin susţinerile orale prezentate în faţa Instanţei de Fond (a se vedea în acest sens şi încheierea de şedinţă din data de 13 martie 2007), recurentul a indicat că obiectul cererii sale nu se întemeiază pe lipsa răspunsului pârâtului, ci constă în obligarea acestuia la plata sumei indicate, pe temeiul arătat.
În raport de obiectul cererii, precizat de reclamant şi reţinut în mod just şi de către Instanţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect acţiunea reclamantului - recurent a fost respinsă ca inadmisibilă în procedura contenciosului administrativ, potrivit art. 1 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, cererea de faţă având natura unei acţiuni în pretenţii, ce excede însă competenţelor speciale ale Instanţelor de contencios administrativ.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa Instanţei de contencios administrativ competente.
Nici una din ipotezele legale ale normei sus arătate nu este incidentă în cauză, raportat la obiectul cererii reclamantului - recurent, câtă vreme nu se pune problema vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim printr-un act administrativ şi totodată, după cum corect a apreciat şi Instanţa de Fond, nu a existat un refuz nejustificat al autorităţii pârâte de a soluţiona o cerere, sau de nerespectare al termenului legal de a răspunde solicitării, în raport cu propria competenţă.
Astfel după cum a mai stabilit de altfel Înalta Curte în jurisprudenţa sa relevantă, caracterul nejustificat al unui pretins refuz se raportează numai la prevederile legale ce ar intra în contradicţie cu refuzul.
Cum cererea adresată Instanţei a fost, cu acelaşi conţinut înregistrată din 20 iulie 2006 şi la pârâta - intimată, autoritate care însă, în mod evident nu are conferite prin lege atribuţii de acordare a unor sume de bani urmare a procesului de naţionalizare a unei fabrici, care nici nu a trecut în proprietatea sa şi pe care nici o deţine în vreun mod, în mod corect s-a apreciat că în cauză, în sensul art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) pct. (i) din Legea nr. 554/2004, nu subzistă refuzul nejustificat exprimat explicit, cu exces de putere, de a rezolva cererea unei persoane.
În fine, nefondate sunt şi criticile recurentului - reclamant vizând neaplicarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 67 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al M.A.D.R., întrucât aceste prevederi se referă numai la atribuţiile Direcţiei de industrie alimentară, în concret gestionarea activităţii de acreditare şi control în condiţiile legii, a agenţilor economici care desfăşoară o activitate în domeniul producţiei de produse alimentare, care însă nu au legătură cu conţinutul şi obiectul solicitărilor recurentului - reclamant, vizând plata uzufructului de 1 milion DOLARI S.U.A., după cum s-a arătat, astfel că nu se poate reţine neîndeplinirea acestora, raportat la competenţele legale conferite.
Reţinând aşadar că nu sunt întemeiate criticile recurentului - reclamant, care are eventual la îndemână o acţiune civilă de drept comun pentru acordarea sumelor de bani solicitate, derivând din procesul de naţionalizare din perioada comunistă, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul de faţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.G. împotriva sentinţei civile nr. 1722 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 205/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 210/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
