ICCJ. Decizia nr. 210/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 210/2008
Dosar nr. 6961/42/2006
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 80 din 15 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi ca neîntemeiată acţiunea formulată de SC P.A. SA în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova, acţiune având ca obiect pretenţii fiscale, respectiv restituirea sumei de 1.588.494,16 lei achitată cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere, datorate la data încheierii a trei convenţii de eşalonare la plată a unor obligaţii restante, în temeiul prevederilor art. 113 C. proCod Fiscal şi a Legii nr. 266/2006, pentru aprobarea OG nr. 28/2006[1].
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta D.G.F.P. Prahova, că în cauză, faţă de adresa nr. din 25 august 2006 emisă de A.F.P. Azuga, care nu este un act administrativ fiscal, nu era necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ.
Pe fondul cauzei, Instanţa a reţinut că reclamanta a beneficiat de trei convenţii de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale restante, iar prin Raportul de inspecţie fiscală nr. din 2 iunie 2005 s-a constatat că, aceasta nu a respectat prevederile art. 18 din OUG nr. 40/2002, astfel încât a pierdut înlesnirile la plata obligaţiilor restante către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor de stat acordate prin cele trei convenţii.
S-a mai reţinut că urmare a contestării raportului fiscal, prin Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005, D.G.F.P. Prahova a anulat doar măsurile privind obligativitatea achitării majorărilor şi penalităţilor până la întocmirea de către organul fiscal teritorial a deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale, însă aceste măsuri au fost ulterior preluate în deciziile emise la data de 13 decembrie 2005 de A.F.P. Azuga. Aceste decizii atacate în Instanţa de contencios administrativ, acţiunea reclamantei fiind însă respinsă, în mod definitiv şi irevocabil, ca inadmisibilă.
În atare condiţii, Instanţa a apreciat că măsura pierderii înlesnirii la plată constatată prin raportul fiscal încheiat de D.G.F.P. Argeş nu a fost anulată de către organul de soluţionare a contestaţiei, acesta păstrându-şi valabilitatea, iar textul de lege invocat, în speţă art. 18 alin. (6) din Legea nr. 266/2006, nu este incident, dat fiind faptul că se referă la plăţile anticipate ale ratelor eşalonate, or, în cauză, la momentul plăţii, convenţiile nu mai erau în derulare, nu mai existau rate eşalonate nefiind îndeplinite condiţiile pentru ca reclamantă să fie îndrituită la beneficiul legii.
Relevant în speţă, a mai reţinut Instanţa de Fond, este că reclamanta a făcut plata sumelor a căror restituire o solicită, după pierderea înlesnirilor şi emiterea deciziilor fiscale referitoare la obligaţii de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale, decizii care nu au fost anulate sau revocate de către organul fiscal.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurenta - reclamantă SC P.A. SA, criticând-o pentru lipsa temeiului legal, pentru greşita aplicare a legii ca şi pentru schimbarea naturii ori a înţelesului actului juridic dedus judecăţii, critici circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta a prezentat pe scurt situaţia de fapt, arătând că a fost beneficiara a trei convenţii de eşalonare a unor obligaţii datorate bugetului de stat, respectiv (I) convenţia din 8 octombrie 2002 încheiată cu D.G.F.P. Ploieşti, (II) convenţia din 23 decembrie 2002 încheiată cu M.M.S.S., A.N.O.F.M. şi (III) convenţia din 30 martie 2004 încheiată cu D.G.F.P. Ploieşti.
În fiecare din aceste convenţii erau prevăzute atât înlesnirile la plată cât şi condiţiile pe care societatea era obligată să le realizeze pentru a-i fi acordate respectivele înlesniri (eşalonări, amânări de plată şi chiar scutiri de la plata unor majorări de întârziere, în anumite condiţii).
Conform acestor convenţii recurenta a arătat că ar fi beneficiat de o scutire totală de 1.588.494,17 RON, reprezentând majorări de întârziere, penalităţi de întârziere şi dobânzi, în situaţia în care ar fi fost realizate în totalitate condiţiile stipulate, indicând că în mod necontestat, până în luna iunie 2005, a achitat în întregime obligaţiile curente, ratele scadente pentru datorii la bugetul consolidat şi accesoriile eşalonate până la acea dată.
S-a mai arătat că prin Raportul de inspecţie fiscală din 2 iunie 2005 încheiat de organele de control ale A.C.F. Argeş s-a reţinut că reclamanta nu a respectat anumite condiţii astfel încât a pierdut înlesnirile de plată acordate prin convenţiile de eşalonare. Deşi prin Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005 a D.G.F.P. s-a anulat măsura de obligare a reclamantei la plata penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor stabilite prin Raportul de inspecţie fiscală sus - arătat, pe considerentul că el nu reprezintă un act administrativ, convenţiile şi-au păstrat valabilitatea, iar în baza deciziilor emise de A.F.P. Azuga, reclamanta a achitat în perioada 09 decembrie - 13 decembrie 2005 suma de 3.856.887,90 RON, deşi, în opinia sa convenţiile de acordare a înlesnirilor nu fuseseră anulate, iar potrivit art. 18 pct. 6 din Legea nr. 266/2006 pentru aprobarea OG nr. 28/2006, beneficia de efectele respectării înlesnirilor acordate, astfel că a plătit nedatorat respectivele sume de bani.
În opinia recurentei - reclamante Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre nelegală, schimbând şi interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii în sensul că a pornit de la premisa greşită că prin Raportul de inspecţie fiscală din 2 iunie 2005 întocmit de A.C.F. Argeş i-ar fi fost anulate înlesnirile de plată acordate prin cele trei convenţii a căror beneficiară a fost, astfel că nu se mai poate prevala de dispoziţiile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 266/2006.
Recurenta a precizat că în realitate, din conţinutul Deciziei nr. 86 din 15 noiembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Prahova, ca şi din cuprinsul altor înscrisuri, rezultă că raportul de inspecţie fiscală s-a referit numai la una din convenţii, nu şi la celelalte două convenţii, independent de faptul că acest raport, la rândul său, a fost anulat ca fiind nelegal emis.
Astfel, în opinia recurentei, Instanţa nu putea aprecia că acest raport ar constitui dovada pierderii înlesnirilor fiscale de care beneficia.
Recurenta consideră că în cauză nu există nici o dovadă în sensul că a pierdut înlesnirile şi facilităţile acordate, convenţiile încheiate, ce reprezintă legea părţilor în sensul art. 969 C. civ. nefiind anulate în nici un mod, astfel că în perioada 9 decembrie 2005 - 13 decembrie 2005 când a efectuat plata anticipată a obligaţiilor fiscale reţinute în sarcina sa, cele 3 convenţii erau în vigoare şi îşi produceau efectele legale stabilite de părţi.
În fine, recurenta a mai susţinut că aprecierile Instanţei de Fond în sensul că nu ar fi beneficiara prevederilor art. 18 alin. (6) din Legea nr. 266/2006 reprezintă o interpretare greşită a unei dispoziţii legale mai cu seamă că şi expertiza efectuată în cauză a stabilit existenţa valabilă a convenţiilor în derulare şi respectarea termenelor de eşalonare.
Intimata D.G.F.P. Prahova a formulat în cauză întâmpinare, susţinând netemeinicia criticilor formulate şi solicitând respingerea recursului reclamantei - recurente.
Prin întâmpinare intimata - pârâtă a arătat că, practic, recurenta - reclamantă nu a făcut decât să reia aceleaşi susţineri prezentate şi cu ocazia judecării cauzei în fond, indicând că prima Instanţă în mod corect şi obiectiv a reţinut că prin Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Prahova a fost anulată numai măsura privind obligativitatea achitării majorărilor şi penalităţilor, până la întocmirea de către organul fiscal teritorial a deciziilor referitoare la obligaţiilor de plată accesorii, aferente obligaţiilor fiscale, măsuri care au fost apoi preluate în deciziile ulterior emise şi care au rămas în vigoare, întrucât, toate acţiunile reclamantei prin care le-a atacat în Instanţă au fost respinse ca inadmisibile.
A mai arătat intimata că în cauză, convenţiile nici nu trebuiau anulate, fiind suficient a se constata pierderea lor, printr-un act administrativ ceea ce s-a şi realizat, prin Raportul de inspecţie fiscală din 2 iunie 2005, deciziile ulterioare fiind emise tocmai pentru că reclamanta pierduse valabilitatea convenţiilor de eşalonare la plată a obligaţiilor datorate bugetului general consolidat.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile recurentei - reclamante, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., şi prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ., reţine că hotărârea atacată reflectă o corectă aplicare a legii şi o justă interpretare a probelor administrate astfel că nu se impune casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
Prin Raportul de inspecţie fiscală din 2 iunie 2005, încheiat de organele de control ale A.C.F. Argeş, s-a stabilit că SC P.A. SA nu a respectat prevederile art. 7 pct. 8 privind înstrăinarea de active pe perioada derulării înlesnirilor la plată din Ordinul M.F.P. nr. 580 din 7 mai 2002 şi nici prevederile art. 18 din OUG nr. 40/2002, referitoare la constituirea de garanţii, astfel încât s-a concluzionat că societatea recurentă a pierdut înlesnirile la plata obligaţiilor restante către bugetul de stat, acordate de D.G.F.P. Prahova prin convenţiile privind eşalonarea la plată, din anul 2002 şi respectiv cea din 30 martie 2004. Drept urmare,prin acest raport, astfel după cum rezultă şi din cuprinsul Deciziei nr. 86 din 15 noiembrie 2005, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată recurentă împotriva celor stabilite, au fost calculate majorări şi penalităţi de întârziere aferente debitelor datorate de societate, prevăzute în convenţiile de eşalonare sus - arătate.
În acord cu cele stabilite şi de Instanţa de Fond, Înalta Curte, examinând Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005, reţine din cuprinsul acesteia că a fost anulată numai măsura privind achitarea de către SC P.A. SA a majorărilor şi penalităţilor de întârziere stabilite prin Raportul din 2 iunie 2005, până la întocmirea de către organul fiscal teritorial, respectiv A.F.P. a oraşului Azuga, a deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii, aferente obligaţiilor fiscale, cu menţiunea expresă că această măsură s-a dispus pentru un motiv formal, în sensul că numai actele ce vor fi întocmite reprezintă acte administrative fiscale ce pot fi contestate de societatea reclamantă în condiţiile C. proCod Fiscal
Că este aşa o demonstrează şi menţiunea din cuprinsul aceleiaşi decizii, indicând că s-a decis ca actele ce urmează a fi întocmite de organul fiscal teritorial să preia constatările înscrise în Raportul din 2 iunie 2005.
Este aşadar neîntemeiată critica recurentei vizând interpretarea greşită de către Instanţa de Fond a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea naturii ori a înţelesului acestuia, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, anularea raportului s-a făcut numai limitat, pentru considerente formale, chiar deciziile stabilite a fi ulterior emise, urmând să preia constatările înscrise în raport, incluzând pe cele referitoare la pierderea înlesnirilor fiscale de care beneficia societatea recurentă.
În plus, nu lipsită de relevanţă este şi împrejurarea că deciziile ulterior emise în temeiul Deciziei nr. 86/2005 şi care au preluat sumele înscrise în Raportul de inspecţie fiscală, au fost atacate în Instanţă de către reclamanta - recurentă, însă acţiunea acesteia a fost respinsă ca inadmisibilă.
Neîntemeiată este şi critica recurentei vizând greşita aplicare şi interpretare a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Instanţa de Fond corect a stabilit că înlesnirile fiscale au fost pierdute, nefiind necesară anularea lor în alt mod decât prin constatarea pe calea unui act administrativ în care se reţine şi neîndeplinirea condiţiilor impuse pentru acordarea respectivelor înlesniri.
În cauză, actele administrative deja menţionate au constatat pierderea de către recurenta - reclamantă a înlesnirilor fiscale acordate, iar organul fiscal teritorial, în speţă A.F.P.O. Azuga a emis deciziile de calcul a obligaţiilor de plată accesorii, aferente obligaţiilor fiscale, tocmai în considerarea faptului că recurenta a pierdut valabilitatea convenţiilor datorate bugetului general consolidat.
În fine, un alt argument pentru care şi Înalta Curte apreciază că nu se impunea anularea expresă, prin acte simetrice a convenţiilor de eşalonare rezultă din chiar conţinutul acestora. Se prevede astfel expres, în toate convenţiile, că nerespectarea termenelor de plată şi a condiţiilor în care s-au aprobat înlesnirile la plată atrage anularea lor, începerea imediată sau continuarea, după caz,a executării silite pentru întreaga sumă neplătită şi obligaţia de plată a majorărilor de întârziere calculate de la data la care termenele şi/ sau condiţiile nu au fost respectate, rezultând aşadar că nu se cer a fi îndeplinite formalităţi speciale pentru anularea facilităţilor acordate, după cum greşit a considerat recurenta.
În aceste condiţii, în mod just a apreciat Instanţa de Fond că măsura pierderii înlesnirilor la plată constatate în Raportul de inspecţie fiscală menţionat nu a fost practic anulată de organul de soluţionare a contestaţiei, pe cale administrativă, prin Decizia menţionată.
Astfel, corect s-a reţinut că recurenta nu poate invoca în favoarea sa prevederile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 266/2006, întrucât a efectuat plata sumelor a căror restituire o solicită, după pierderea înlesnirilor şi emiterea deciziilor privind obligaţiile de plată accesorii, aferente obligaţiilor fiscale.
Justificat s-a reţinut că plata făcută în luna decembrie 2005 a reprezentat o plată a debitelor restante la bugetul general consolidat şi nu a avut natura unei plăţi anticipate.
În fine, nefondate sunt şi criticile recurentei vizând greşita neaplicare în cauză a prevederilor OG nr. 28/2006, aprobată prin Legea nr. 266/2006, întrucât în mod just s-a concluzionat că recurenta nu s-a încadrat în nici una din situaţiile expres prevăzute de acest act normativ în condiţiile în care nu a stins ratele eşalonate şi de asemenea, la data apariţiei actului normativ nu mai existau sume rămase de plată. În plus, restituirea sumelor nu se putea face pentru că obligaţiile fiscale, stinse până la data intrării în vigoare a Legii nr. 266/2006 pentru aprobarea OG nr. 28/2006, privind reglementarea unor măsuri financiar contabile, în conformitate cu dispoziţiile C. proCod Fiscal, erau legal datorate la momentul la care au fost stinse.
Apreciind aşadar, pentru toate cele sus prezentate că nici una din criticile recurentei - reclamante nu este întemeiată şi nu poate fi primită şi neexistând alte temeiuri care să impună modificarea sau casarea sentinţei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P.A. SA, societate în prezent absorbită prin fuziune de SC S.C. SA, împotriva sentinţei civile nr. 80 din 15 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2008.
[1] Legea nr.266 din 29.06.2006, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr.580/5.07.2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 207/2008. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 229/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
