ICCJ. Decizia nr. 23/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 23/2008
Dosar nr. 8049/1/2007
Şedinţa publică din 8 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1948 din 16 iulie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Ordonanţei nr. 2594/II-5/2006 din 26 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocată de reclamantul M.A.A.A.D.
Prin aceeaşi sentinţă, Instanţa de judecată a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de acelaşi reclamant, în contradictoriu cu pârâtul O.R.I.M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva măsurii de returnare sub escortă, dispusă prin Decizia nr. 754001 din 3 iulie 2007, emisă de primul pârât, şi a rezoluţiei de luare în custodie publică nr. 3164 bis/II-5/2007, emisă de cel de-al doilea pârât.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Instanţa de Fond a reţinut, în privinţa excepţiei de nelegalitate, că aceasta este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul a cărui nelegalitate este invocată în cauză, pe cale de excepţie, a mai făcut obiectul verificării legalităţii de către Instanţa de judecată, care, la cererea reclamantului, s-a pronunţat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1694 din 10 august 2006.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Instanţa de judecată a reţinut, în esenţă, că măsurile dispuse prin actele contestate sunt temeinice şi legale.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul.
Declaraţia de recurs, fără a conţine motivarea acestuia, a fost formulată la data de 19 iulie 2007, fiind depusă la Instanţa care a pronunţat sentinţa atacată.
Prin încheierea de şedinţă a Înaltei Curţi din 9 octombrie 2007 s-a constatat declararea în termen a recursului şi a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea sa în termen, invocată de intimata - pârâtă pe temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Prin aceeaşi încheiere, Curtea a constatat că recurentul, căruia sentinţa atacată i-a fost comunicată, la cerere, la data de 5 octombrie 2007, se află în termenul legal de 15 zile de motivare a recursului, termen care începe să curgă de la această dată.
A fost fixat un nou termen pentru continuarea judecăţii, la 20 noiembrie 2007, cu citarea părţilor.
Recurentul a formulat motivele recursului, expediindu-le la data de 16 noiembrie 2007.
Cererea de recuzare a completului din recurs a fost respinsă prin încheierea din 21 noiembrie 2007 a completului legal investit conform Regulamentului de organizare a Instanţelor.
La termenul de astăzi, Instanţa apus în discuţie excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea sa în termen, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor în care există motive de ordine publică, ce pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de recurs, obligată a le pune în dezbaterea părţilor.
În speţă, Instanţa a considerat că termenul de 15 zile începe să curgă de la comunicarea sentinţei, efectuată de către Înalta Curte, la cererea recurentei, la 5 octombrie 2007, dată în raport cu care termenul calculat conform art. 101 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ. s-a împlinit luni 22 octombrie 2007 (prin prorogarea sa de duminică 21 octombrie 2007).
În combaterea excepţiei, recurentul prin reprezentantul său, a susţinut, în principal, că o cerere de „luare la cunoştinţă" a unor acte din dosar nu poate fi considerată o cerere de comunicare a sentinţei, neputând exista echipolenţă între acestea, astfel încât, teoretic, el se află şi în prezent în termenul legal de a formula motivele de recurs pe care, în fapt, le-a depus la 16 noiembrie 2007 – în termen, în opinia sa.
În subsidiar, recurentul a susţinut existenţa unor motive de ordine publică, sub incidenţa art. 306 alin. (2) C. proc. civ., de natură a fi reţinute din oficiu de către Instanţă şi având ca efect nulitatea sentinţei:
- nesemnarea sentinţei de către judecător;
- depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către judecătorul fondului care a soluţionat şi excepţia de nelegalitate, pronunţându-se pe cale reglementară şi luându-i astfel reclamantului calea de atac separată pentru excepţia de nelegalitate;
- soluţionarea excepţiei de nelegalitate în mod separat, cu cale de atac distinctă este obligatorie atunci când recursul asupra fondului este inadmisibil.
Apărările recurentului nu se fondează, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 102 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel, iar termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o.
În speţă, recurentul a solicitat la 5 octombrie 2007 „eliberarea de fotocopii" ale sentinţei şi încheierii de dezbateri din 12 iulie 2007, cererea fiind adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca Instanţă investită deja cu soluţionarea recursului. Copiile solicitate au fost primite de recurent în aceeaşi zi.
În acest mod, Instanţa de Recurs a suplinit atribuţiile Instanţei de Fond privind comunicarea sentinţei care, în mod obiectiv, nu se mai putea realiza, în acel stadiu procesual, conform dispoziţiilor art. 100 C. proc. civ.
Acest act procedural nu s-a îndeplinit cu încălcarea vreunei norme imperative şi a fost consecinţa solicitării exprese a recurentului. Ca urmare, în condiţiile în care dovada de comunicare a sentinţei nu exista în dosarul de fond, iar reclamantul a cerut, după declararea căii de atac, comunicarea hotărârii, Instanţa de faţă a considerat, în limitele legii procesuale, că termenul de motivare a cererii urmează să curgă de la data comunicării informale, dar certe a sentinţe, pornind şi de la o prezumţie instituită de art. 102 alin. (2) C. proc. civ. în mod implicit, în sensul că, dacă o parte cere a i se comunica un act de procedură, el o face cu scopul de a-şi exercita un anumit drept procesual în legătură cu acel act, astfel încât termenul va începe să curgă şi împotriva sa, dar de la data când a cerut comunicarea.
Dacă s-ar admite ipoteza susţinută de recurent, că necomunicarea formală a sentinţei de către Instanţa de Fond, în condiţiile art. 100 C. proc. civ., îl îndreptăţeşte să motiveze recursul oricând, ar însemna ca prorogarea termenului de motivare a recursului să fie perpetuă, cea ce este inadmisibil din punctul de vedere al rigorii procedurale instituite de C. proc. civ., în care exerciţiul tuturor drepturilor şi al căilor de atac este supus unor termene.
De asemenea, procedând la calcularea termenului de motivare a recursului de la data comunicării informale a sentinţei, Instanţa de Faţă nu numai că nu i-a încălcat ori îngrădit nici un drept procesual recurentului, ci l-a repus în termenul de motivare a recursului. Ca urmare, o asemenea repunere în termen chiar sui generis trebuie să se supună termenului general de recurs, calculat conform unui criteriu concret şi obiectiv care, în speţă, nu putea fi decât cel oferi de art. 102 alin. (2) C. proc. civ.
În fine, se cuvine a observa că această repunere în termen a operat pe baza constatării că o comunicare oficială a sentinţei nu a existat, iar comunicarea la cerere s-a făcut la 5 octombrie, în vreme de constatarea nulităţii prin Decizia de faţă se bazează pe constatarea că motivele de recurs au fost depuse tardiv (la 16 noiembrie) în raport cu data comunicării informale a sentinţei (5 octombrie). Aşa fiind, nu se poate vorbi de existenţa unei autorităţi de lucru judecat cu privire la excepţia nulităţii recursului şi, ca urmare, nici de o incompatibilitate a completului, pe temeiul art. 24 alin. (1) C. proc. civ., care să fi obligat Instanţa să se abţină.
De asemenea, soluţionarea excepţiei nulităţii recursului prin încheierea din 9 octombrie 2007, nefiind supusă nici unei căi de atac, nu era obligatoriu a fi comunicată, astfel încât nici susţinerea recurentului că dispozitivul încheierii trebuia să cuprindă data de la care va curge termenul de recurs, nu poate fi primită ca nou motiv de repunere în termen ori prorogare a acestuia.
În baza mandatului său, avocatul recurentului trebuia să exercite minima diligenţă de a afla modul în care Instanţa a soluţionat excepţia nulităţii recursului la termenul din 9 octombrie 2007, cu atât mai mult cu cât a fost prezent la dezbaterile asupra excepţiei.
2. Potrivit art. 261 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care, după pronunţare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, preşedintele Instanţei o va semna în locul său.
În speţă, sentinţa a fost semnată, sub incidenţa acestui text, de către preşedintele secţiei, întrucât judecătorul care a pronunţat-o se afla în concediu de odihnă.
Ca urmare, nu se poate reţine că hotărârea este nesemnată de judecător, astfel cum a susţinut recurentul pentru a invoca nulitatea hotărârii.
3. La data la care Instanţa de Fond a soluţionat excepţia de nelegalitate, 16 iulie 2007, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevedeau expres competenţa Instanţei de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, dar pentru ipoteza subînţeleasă în care Instanţa în faţa căreia se ridică excepţia nu ar fi competentă material să soluţioneze o cerere asupra legalităţii unui act administrativ.
Pe de altă parte, acelaşi text legal nu interzicea expres ca o Instanţă de contencios administrativ investită cu soluţionarea acţiunii să soluţioneze şi excepţia de nelegalitate.
În speţă, Instanţa investită cu soluţionarea acţiunii, Curtea de Apel, era competentă, în principiu, să soluţioneze şi excepţia de nelegalitate, având în vedere atât principiul „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiunii", dar şi condiţiile de celeritate prevăzute de celelalte dispoziţii ale art. 4 şi care vor fi îndeplinite în mai mare măsură prin soluţionarea excepţiei de către aceeaşi Instanţă, competentă material, desigur.
De altfel, prin Legea nr. 262/2007 (M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007) a fost confirmată această interpretare a practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, textul actual al art. 4 alin. (1) prevăzând expres competenţa materială a Instanţei fondului în situaţii similare celei în speţă.
4. În fine, în legătură cu ultimul motiv de nulitate a sentinţei considerat ca fiind de ordine publică de către recurent, Curtea de faţă reţine că el este teoretic raţional şi pertinent, dar, raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, el nu are temei legal. Pentru ca o Instanţă de contencios administrativ investită legal din punct de vedere al competenţei materiale cu o acţiune şi cu o excepţie de nelegalitate să fie obligată a trimite excepţia spre competentă soluţionare altei Instanţe de contencios administrativ de acelaşi grad în cazul în care soluţia în acţiune este irevocabilă, ar trebui ca textul art. 4 să o prevadă expres.Ca urmare, observaţia recurentei nu are valoare decât de lege ferenda.
Este adevărat că, în speţă, actul atacat prin invocarea excepţiei de nelegalitate se referea la o rezoluţie de declarare ca indezirabil a reclamantului, iar măsurile administrative atacate prin acţiune erau amândouă consecinţe ale acelei rezoluţii.
Dar, din punct de vedere juridic, cele două măsuri administrative aplicate reclamantului au proceduri diferite, hotărârea Instanţei în legătură cu rezoluţia de luare în custodie publică fiind supusă recursului (art. 93 alin. (8) din OUG nr. 194/2002 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 56/2007, M. Of. nr. 201 din 26 martie 2007).
Aşadar, Instanţa de Fond învestită şi cu excepţia nu avea motiv de a trimite excepţia altei Instanţe şi de a reţine această ipoteză teoretică susţinută de reclamant şi neprevăzută în lege, întrucât în speţă nu exista premisa susţinută de reclamant, a sentinţei irevocabile integral.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul M.A.A.A.D. împotriva sentinţei civile nr. 1948 din 16 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 229/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 231/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
