ICCJ. Decizia nr. 208/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 208/2008
Dosar nr. 9467/2/2006
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1870 din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul T.P. în contradictoriu cu Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa dispunând anularea deciziei nr. 722 din 27 aprilie 2006, precum şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie conform art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Cap. V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin decizia atacată pârâta a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantului în cuantum de 305.697 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 128 din 07 aprilie 2006 emisă de A.V.A.S.
S-a mai reţinut că, deşi potrivit art. 16 alin. (6) Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005, dosarele primite de la autoritatea publică centrală învestită cu soluţionarea notificării se trimit evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnaţi pentru a se întocmi un raport de evaluare în care se menţionează cuantumul despăgubirilor, din actele dosarului, rezultă că pârâta a emis decizia atacată fără a trimite dosarul vreunui evaluator.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 3041 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recurentul susţine că instanţa a admis în mod legal primul capăt de cerere, anulând decizia pârâtei, dar a reţinut greşit că el ar fi solicitat emiterea unei noi decizii pentru valoarea despăgubirilor stabilite printr-o expertiză extrajudiciară.
Arată recurentul că a depus acel raport doar pentru a demonstra că între valoarea din decizia Comisiei şi valoarea stabilită de un expert imparţial există o diferenţă foarte mare.
În realitate, arată recurentul, el a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză, dar instanţa a respins cererea, făcând astfel imposibilă dovada de către reclamant a celui de-al doilea capăt de cerere.
Susţine recurentul că, potrivit art. 16 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 247/2005, pârâta Comisie are obligaţia de a înainta dosarul unui evaluator independent pentru un calcul corect al despăgubirilor, iar pasivitatea Comisiei ar putea fi suplinită prin dispunerea de către instanţă a unei expertize de evaluare.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs în termen şi Comisia, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Arată recurenta că instanţa a reţinut în mod greşit că, deşi A.V.A.S. a efectuat o evaluare, aceasta nu înlătura obligaţia Comisiei de a efectua o evaluare.
În combaterea acestui argument din sentinţă, recurenta arată că art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este aplicabil numai în cazul notificărilor care au ca obiect imobile terenuri cu sau fără construcţii, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vreme ce în speţă notificarea are ca obiect despăgubirile pentru acţiunile deţinute de autorii reclamantului la o societate comercială naţionalizată, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (7)-(9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Ca urmare, arată recurenta că transmiterea dosarului la evaluator şi emiterea deciziei în cuantumul prevăzut de raportul de evaluare se aplică numai în prima ipoteză legală, iar nu în a doua ipoteză – existentă şi în speţă – şi care obligă ca emiterea deciziei să se facă până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse în decizia entităţii implicate în procedura de privatizare.
I. Recursul pârâtei se fondează, sentinţa urmând a fi modificată în tot în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greşita aplicare a legii, având în vedere următoarele considerente:
Într-adevăr, cererea de despăgubiri a reclamantului are ca temei de drept substanţial dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, iar sub aspect procedural dispoziţiile art. 16 alin. (7)-(9) din Titlul VII Cap. V al Legii nr. 247/2005. Comisia pârâtă a procedat legal, conform art. 16 alin. (9) din Titlul VII şi pct. 16.15 din Normele de aplicare a acestuia, aprobate prin H.G. nr. 1095 din 15 septembrie 2005. Conform acestor dispoziţii, atribuţiile Comisie sunt limitate la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate sau propuse de către entitatea expres investită de legiuitor cu soluţionarea notificării, şi anume A.V.A.S.
Or, în speţă, A.V.A.S. a propus o valoare a despăgubirilor prin decizia nr. 128 din 07 aprilie 2006, astfel încât Comisia, în limitele competenţei sale, a emis la rândul ei decizia nr. 722 din 07 aprilie 2006, atacată în acţiunea de faţă.
Dar reclamantul, în măsura în care era nemulţumit de valoarea stabilită de A.V.A.S., avea cale de atac împotriva deciziei acestuia la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, dar nu şi-a exercitat acest drept procesual.
Aşa fiind, instanţa de fond a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (6) din Titlul VII pentru o ipoteză juridică în care acest text era inaplicabil.
Pe de altă parte, ca o consecinţă a acestei greşite aplicări a unor norme neincidente în speţă, instanţa a obligat autoritatea administrativă pârâtă la efectuarea unor acte care, în această speţă, nu-i revin ca atribuţii legale.
În fine, se constată că în condiţiile în care pârâta a emis decizia sa în limitele competenţelor sale (şi pe baza unui act administrativ premergător pe care reclamantul nu l-a atacat în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001), instanţa de fond a anulat în mod greşit actul pârâtei.
II. Pentru aceleaşi argumente juridice, recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat, având în vedere că cererea sa ca instanţa de fond să reia judecata dispunând proba cu o expertiză de evaluare a acţiunilor nu are un suport legal în dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, art. 16 alin. (6) nefiind aplicabil aici.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 1870 din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată în sensul că respinge a neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul T.P.
Respinge recursul declarat de T.P. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2079/2008. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2080/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
