ICCJ. Decizia nr. 2080/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2080/2008
Dosar nr. 526/33/2007
Şedinţa publică de la 23 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 aprilie 2007, reclamanta SC D. SRL Sângeorz Băi, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, a solicitat anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. AA din 22 august 2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Bistriţa Năsăud precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Bistriţa-Năsăud, publicată în M. Of. nr. 647/31.08.2002, respectiv a poziţiei nr. R din anexa 5 la această hotărâre publicată în M. Of. nr. 647 bis, prin care s-a atestat apartenenţa la domeniul public al Oraşului Sângeorz Băi a unei părţi din imobilul înscris în CF nr. EE a localităţii Sângeorz Băi nr. top T - imobil format din bazin de înot cu plajă şi teren aferent, ulterior solicitând extinderea cadrului procesual şi faţă de oraşul Sângeorz Băi - prin primar precum şi de Consiliul Local al oraşului Sângeorz Băi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deşi este proprietara tabulară a imobilului înscris în CF nr. EE a localităţii Sângeorz Băi nr. top T, compus din casă de locuit, anexe şi arător în intravilan, dobândit cu titlu de cumpărare, de la asociaţii societăţii care, la rândul lor, l-au dobândit cu titlu oneros (cumpărare), astfel cum rezultă din extrasele cărţii funciare anexate acţiunii, totuşi, o parte din acest imobil ocupată abuziv, fără titlu, nu i-a fost restituită de Primarul Oraşului Sângeorz Băi pe motiv că suprafaţa respectivă nu poate fi restituită pentru că face parte din domeniul public al oraşului, conform H.G. nr. AA/2002, anexa 5, poziţia R, fiind un bun inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
A mai arătat reclamanta că având în vedere răspunsul primit de la primărie la data de 10 iulie 2006 a formulat plângere la Guvernul României la data de 7 august 2006, care, prin adresa din 9 octombrie 2006, i-a respins-o ca fiind tardivă şi neîntemeiată, fără nici o altă motivaţie.
În opinia reclamantei această „decizie este nelegală” întrucât în ce priveşte tardivitatea, reclamantei i s-a comunicat faptul că suprafaţa de teren ce-i aparţine face parte din domeniul public abia la data de 10 iulie 2006, astfel că înaintarea plângerii la data de 07 august 2006 se înscrie în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. După cum s-a stabilit în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicarea anexelor la hotărârile de guvern privind atestarea domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale nu echivalează cu comunicarea actului, întrucât toate aceste anexe au fost publicate la date ulterioare publicării hotărârilor, fiind comunicate doar instituţiilor interesate, la cererea acestora. De altfel, H.G. nr. AA/2002 prevede, la subsol, că anexele se vor publica ulterior, fără a se specifica data.
În ceea ce priveşte temeinicia actului administrativ, în răspunsul primit la plângerea sa nu se oferă nici o motivaţie, astfel încât consideră că, atâta timp cât nu există nici un titlu în temeiul căruia Oraşul Sângeorz Băi să fi devenit proprietar al suprafeţei de teren ce-i aparţine, netemeinicia hotărârii atacate este evidentă, societatea dovedind că este proprietara tabulară a suprafeţei din imobil ocupată abuziv şi întrucât nu poate promova nici o acţiune în revendicarea respectivei suprafeţe de teren cât timp aceasta se află în domeniul public, este nevoită să formuleze prezenta acţiune.
În cauză au formulat întâmpinări atât pârâtul Guvernul României care a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cât şi pârâtul Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 333 din 14 iunie 2007, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, respingând acţiunea reclamantei faţă de acesta, a admis acţiunea reclamantei faţă de ceilalţi pârâţi, a anulat în parte H.G. nr. AA/2002, respectiv poziţia nr. R din anexa nr. 5 la această hotărâre publicată în M. Of., Partea I nr. 647 bis privind imobilul înscris în CF nr. EE al localităţii Sângeorz Băi nr. top T.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, că nu poate fi admisă excepţia tardivităţii în raport cu faptul că, din lucrările dosarului, rezultă că reclamanta a cunoscut despre existenţa şi conţinutul anexei nr. 5 la H.G. nr. AA/2002 abia la data de 10 iulie 2006.
Pe de altă parte, pe fondul pricinii, instanţa de fond a reţinut că nici autorităţile publice locale şi nici autoritatea centrală a administraţiei nu au furnizat Curţii elemente clare, date, informaţii şi probe din care să rezulte că intrarea bunului din litigiu în domeniul public de interes local gestionat de autorităţile locale ale oraşului Sângeorz Băi s-a făcut în baza unui titlu valabil, în respectul Constituţiei şi al tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legislaţiei interne pertinente, titlu care să poată fi opus cu succes reclamantei şi care să paralizeze eficacitatea şi efectele înscrisurilor din cartea funciară potrivit cărora aceasta apare ca proprietar tabular, înscrierea dreptului fiind operată la data de 19 februarie 1996.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, motiv prevăzut de art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se susţine că deşi a fost invocată prescripţia dreptului la acţiune, aceasta fiind promovată în justiţie cu depăşirea termenelor prevăzute în Legea nr. 554/2004, în mod nelegal prima instanţă a respins excepţia tardivităţii acţiunii, însuşindu-şi nejustificat susţinerile intimatei-reclamante.
În acest sens, arată recurentul, Legea nr. 554/2004 dispune la art. 11 alin. (1) că ";cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii";. La alin. (2) al aceluiaşi art. se prevede că: ";Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului";. Cum, în speţă, actul administrativ a cărui anulare se solicită este o hotărâre a Guvernului, care în conformitate cu dispoziţiile art. 108 alin. (4) din Constituţia României se publică în M. Of. (deci nu se comunică), termenul de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, începe să curgă de la data publicării în M. Of. H.G. nr. AA/2002 a cărei anulare parţială se solicită, a fost publicată în M. Of. nr. 647/31.08.2002, iar acţiunea în anularea acestui act a fost introdusă după data de 31 august 2003, când s-a împlinit termenul prevăzut imperativ de Legea contenciosului administrativ.
Se mai susţine că termenul de un an este un termen de decădere [art. 11 alin. (5)] şi depăşirea lui are ca efect stingerea dreptului la acţiune în sens material. Ca atare, momentul de la care termenul de un an începe să curgă nu coincide cu momentul lezării drepturilor subiective ale reclamantei prin acte administrative cu caracter normativ. Prin urmare, fiind vorba de un termen de decădere acţiunea trebuia respinsă ca fiind tardiv formulată. Prin urmare, este evident că acţiunea în justiţie a fost promovată de intimata-reclamantă cu depăşirea termenului stabilit imperativ prin dispoziţiile Legii nr. 554/2004, mai exact la data de 31 august 2003, după ce dreptul său material la acţiune se stinsese. Mai mult, în cauză, nu fusese formulată şi admisă o cerere de repunere în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât prima instanţă a respins neîntemeiat excepţia invocată, pronunţând o hotărâre esenţial nelegală.
Pe fondul cauzei, se apreciază că sentinţa civilă nr. 333 din 14 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 526/33/2007, este netemeinică şi nelegală pentru următoarele considerente:
H.G. nr. AA/2002 este temeinică şi legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituţia României şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare.
Potrivit extrasului de carte funciară anexat la cererea de chemare în judecată, SC D. SRL este proprietara imobilelor - casa de locuit, anexe gospodăreşti şi arător în intravilan, în suprafaţă de 1.007 m.p., situate în oraşul Sângeorz-Băi, strada I. şi înscrise în cartea funciară a oraşului Sângeorz-Băi cu nr. EE, nr. topografic T.
Reclamanta susţine că, în urma unei expertize topografice, a constatat că pe o suprafaţă de aproximativ 500 m.p. din terenul proprietatea sa privată se află situat un ştrand cu terenul aferent, aflat în domeniului public al oraşului Sângeorz-Băi, şi pentru acest motiv, solicită anularea poziţiei nr. R din anexa nr. 5 la H.G. nr. 905/2002.
Având în vedere că imobilele arătate mai sus au fost dobândite de SC D. SRL prin vânzare-cumpărare în anul 2005, dată la care terenul pe care era edificat ştrandul era atestat încă din anul 2002 ca aparţinând domeniului public al oraşului Sângeorz-Băi, se apreciază că, atât timp cât terenul care face obiectul cererii este proprietate publică a unităţii administrativ-teritoriale (oraşul Sângeorz-Băi), nu există temei legal pentru a se proceda la anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. AA/2002.
Se mai susţine că în anul 1999, la data inventarierii bunurilor din domeniul public al oraşului Sângeorz-Băi, pe terenul în suprafaţă de aproximativ 500 m.p. din imobilul înscris sub nr. topografic T era edificat ştrandul, imobilul fiind preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Suprafaţa de teren pe care este edificat ştrandul, ca bun de uz public, nu a făcut obiectul nici unui contract de vânzare-cumpărare şi prin urmare reclamanta nu poate avea pretenţii asupra acestuia.
Mai mult, la data emiterii hotărârii de Guvern a cărei anulare parţială se solicită, iniţierea proiectelor de Hotărâri ale Guvernului de atestare a domeniului public de interes local sau judeţean, respectiv a proiectelor de Hotărâri de Guvern privind modificarea şi completarea Hotărârilor Guvernului privind atestarea domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale se făcea, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, de către prefect şi preşedintele consiliului judeţean respectiv, prin Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de Primarul General al Municipiului Bucureşti sau de către consiliile locale. Aceste inventare sunt centralizate de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau local.
Astfel, la poziţia nr. R din anexa nr. 5 la hotărârea din 30 septembrie 1999 prin care Consiliul Local al oraşului Sângeorz-Băi şi-a însuşit inventarul bunurilor publice care aparţin domeniului public al oraşului Sângeorz-Băi, este înscris „Ştrandul"; situat în strada I., cu următoarea întindere: suprafaţă bazin înot 360 m.p., teren plajă 300 m.p. şi teren aferent 860 m.p. Prin hotărârea nr. AA/2002 Guvernul a atestat domeniului public al judeţului Bistriţa-Năsăud, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bistriţa-Năsăud, în domeniul public al oraşului Sângeorz-Băi fiind înscris şi acest ştrand.
Se consideră că, prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective şi nu este de natură a vătăma vreun drept.
Astfel, prin hotărârile de însuşire a inventarelor, consiliile locale/judeţene stabilesc doar regimul juridic diferenţiat cu privire la bunurile lor, aceste acte administrative neavând nici un efect asupra proprietăţii private a altor persoane.
Se apreciază că, de asemenea, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Guvernul nu are decât competenţa de a atesta (sau nu) inventarul domeniului public de interes local şi judeţean, neavând abilitarea legală de a inventaria el însuşi aceste bunuri, deci de a interveni într-un fel sau altul asupra inventarelor, aşa cum au fost însuşite de consiliile locale, respectiv judeţene, prin hotărâri ale acestora.
Se consideră că intervenţia Guvernului asupra inventarelor însuşite de autorităţile locale, în sensul adăugării sau eliminării unor bunuri ar reprezenta o ingerinţă inacceptabilă în autonomia locală, autonomie consfinţită prin Constituţia României, republicată, şi prin Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, se apreciază că se impune admiterea recursului, modificarea sentinţei instanţei de fond şi respingerea acţiunii intimatei-reclamante.
În cauză a formulat întâmpinare reclamanta SC D. SRL Sângeorz Băi, solicitând respingerea recursului.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la motivul de recurs ce vizează soluţionarea excepţiei tardivităţii, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat, pe de o parte, că anexele 1-58 la H.G. nr. 905/2002 au fost publicate în M. Of. nr. 647 bis, al cărui regim este special în comparaţie cu publicarea unui act administrativ, inclusiv Hotărâre a Guvernului României în M. Of. Partea I, doar această din urmă modalitate de publicare fiind în sensul prevăzut de Legea nr. 554/2004, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care este în consonanţă cu înţelesul acestei sintagme acceptat atât în doctrină (naţională şi europeană) cât şi în jurisprudenţa europeană şi dreptul comunitar, bazat pe dreptul la informare reală a cetăţenilor asupra existenţei dar şi a conţinutului actelor administrative.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că în raport cu data de 10 iulie 2006, plângerea prealabilă în vederea revocării a acestui act, înregistrată la data de 07 august 1996, a fost făcută în termenul şi cu procedura prevăzută de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar faţă de data comunicării răspunsului de către Guvernul României prin actul din 09 octombrie 2006 şi în raport de data sesizării instanţei, 2 aprilie 2007, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 nu a fost depăşit încât sub acest aspect problema tardivităţii nu se poate pune, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege.
De altfel, instanţa supremă a statuat constant, pe cale jurisprudenţială, că termenul în care poate fi formulată plângerea prealabilă curge de la data comunicării faptului că bunul a fost atestat ca aparţinând domeniului public de interes local sau judeţean, iar nu de la data publicării în M. Of. al României a hotărârii Guvernului.
În plus, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 795 din 27 septembrie 2007 a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 doar pentru motivul că ulterior sesizării acesteia cu soluţionarea excepţiei, textul a fost modificat şi completat prin Legea nr. 262/2007 publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 510/30.07.2007 (anterior declarării recursului).
Este de observat că şi legiuitorul a confirmat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi soluţia instanţei de fond în sensul renunţării la sintagma „de la data emiterii actului” în favoarea sintagmei „data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz”.
Cu privire la motivele de recurs vizând fondul pricinii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt şi a realizat o aplicare a dispoziţiilor legale incidente pricinii în mod corect şi legal.
Astfel, este cunoscut că potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
În cauză, Înalta Curte constată că, din probele administrate, rezultă, fără putere de tăgadă, existenţa titlului de proprietate invocat de reclamantă, titlu opozabil terţilor prin înscrierea în CF şi lipsa titlului pârâţilor.
În plus, Înalta Curte constată că nici contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la 22 martie 2005 şi nici contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 06 septembrie 2004 nu au fost anulate, iar hotărârea nr. 19 a Consiliului Local al unităţii administrativ-teritoriale, privind însuşirea inventarului domeniului public al oraşului Sângeorz Băi a fost adoptată ulterior încheierilor de carte funciară vizând acest teren (încheierea din 7 decembrie 1994 C.F., încheierea din 19 aprilie 1995 C.F., încheierea nr. din 19 februarie 1996 C.F.). Mai mult, în foaia de proprietate a imobilului în litigiu se menţionează că în baza adeverinţei nr. CC/1994, eliberată de Consiliul Local al oraşului Sângeorz, se înscrie casa de locuit şi anexe gospodăreşti, pe viitor ramura de folosinţă fiind: casă de locuit, anexe gospodăreşti şi arător în intravilan.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (2) teza I din Constituţia României, proprietatea privată este garantată, ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular şi că potrivit alineatului următor nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire şi a reţinut şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994 precum şi jurisprudenţa Curţii Europene ale Dreptului Omului, în special hotărârea B. contra României (soluţia în fond).
Susţinerea potrivit căreia prin actul atacat nu se produc efecte juridice privind natura proprietăţii este total greşită, H.G. fiind tocmai actul prin care se atestă regimul juridic al terenului, celelalte acte administrative fiind subsecvente acestuia, reprezentând de fapt acte şi operaţiuni care au stat la baza emiterii actului supus controlului judiciar.
Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, corect şi amplu motivată, iar criticile aduse acesteia total nefondate, va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 333 din 14 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 208/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2082/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
