ICCJ. Decizia nr. 2083/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2083/2008
Dosar nr. 3989/2/2007
Şedinţa publică de la 23 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1939 din 11 iulie 2007, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.C., B.F., B.V., C.G., C.D., C.A.G., M.C., M.V., M.A., N.L., T.T.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi A.N.V., având ca obiect plata primei de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
A respins totodată capătul de cerere privind obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare plăţii sumelor solicitate, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcţionarii publici au dreptul în afara indemnizaţiei de concediu şi la o primă egală cu salariu de bază din luna anterioară plecării în concediu, prevederi legale a căror aplicare a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001 şi apoi succesiv, prin legile bugetului, până la 31 decembrie 2006.
Faţă de această situaţie de fapt instanţa de fond a reţinut că măsura suspendării are ca efect numai amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale şi nu echivalează cu o abrogare a acestora pe termen limitat, iar odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării acestor prevederi, obligaţia corelativă dreptului consfinţit prin lege devine exigibilă; s-a invocat în acest sens şi decizia XXIII din 12 decembrie 2005 a Plenului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs pârâţii.
În cadrul unor critici comune, recurenţii - pârâţi au susţinut, în esenţă, că instanţa i-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu, neţinând seama de faptul că, prin O.U.G. nr. 33/2001, precum şi prin legi succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce echivalează cu inexistenţa dreptului pe perioada suspendării.
Recurenta-pârâtă A.N.V. a susţinut în plus că, pentru drepturile salariale aferente anilor 2001-2003, dreptul la acţiune era prescris, instanţa de fond aplicând greşit legea în materie.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală şi temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici de a primi, pe lângă indemnizaţia de concediu, şi o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanţă prin prevederile legale sus menţionate a fost suspendată în anii 2001-2006 prin dispoziţii normative succesive însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la primă de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din aceeaşi lege, în forma republicată (Monitor Oficial nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.
Nu se poate considera deci că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa lui în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României, privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru primele de concediu aferente anilor 2001-2003, prima instanţă a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, având în vedere prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi faptul că, legile de suspendare a dreptului au constituit un caz de forţă majoră care i-a împiedicat pe reclamanţi să facă acte de întrerupere.
E de precizat şi că, prin O.U.G. nr. 146/2007, intrată în vigoare la 20 decembrie 2007, s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006.
Faţă de aceste motive, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi de A.N.V. împotriva sentinţei civile nr. 1939 din 11 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2082/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2086/2008. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
