ICCJ. Decizia nr. 2094/2008. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2094/2008
Dosar nr. 2062/36/2007
Şedinţa publică de la 23 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 01 martie 2006 reclamantul T.S. a chemat în judecată A.P.M. Constanţa şi A.N.F.P., solicitând a se dispune „obligaţia de a face” conform art. 1075 C. civ., în sensul prezentării adreselor privind ofertele posturilor şi modalităţile de ocupare a acestora în conformitate cu art. 4 din decizia nr. 6 din 23 februarie 2001 a M.A.P.M. - Inspectoratul de protecţie a Mediului Constanţa pentru reclamant şi obligarea pârâtelor la daune în sumă de 600.000.000 ROL pentru prejudiciile morale şi materiale, calculate cu rata inflaţiei precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul susţine, în esenţă, că a fost angajatul A.P.M. în funcţia de director şi inspector de specialitate cu grad de consilier până în anul 2001 când, prin decizia nr. 6 din 232 februarie 2001, au încetat raporturile de muncă şi când Agenţia, deşi avea obligaţia, potrivit art. 5 din decizia respectivă să-i aducă la cunoştinţă modalitatea de ocupare a unor posturi în cazul ivirii acestora, totuşi, nu s-a conformat obligaţiei, în schimb a fost angajat personal din afara unităţii, fără a se avea în vedere că se afla în pragul pensionării şi a fost indisponibilizat fără motive.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin încheierea din 29 martie 2006, a constatat natura juridică a litigiului ca fiind contencios administrativ, a scos cauza de pe rol şi a dispus înregistrarea la secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului pentru soluţionarea în complet specializat.
Prin sentinţa civilă nr. 128 din 31 ianuarie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de A.N.F.P. şi a respins acţiunea pe acest motiv, reţinând, în esenţă, că cererea formulată de reclamant a fost supusă controlului judecătoresc în procesul purtat între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate, şi pentru acelaşi obiect şi cauză, finalizat prin sentinţa nr. 357/CA/2005 a Tribunalului Constanţa.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr.193/CA din 31 mai 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentinţa nr. 128/2007 şi a trimis cauza la Curtea de Apel Constanţa competentă material a soluţiona cauza în primă instanţă, în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi cu locul central al pârâtei A.N.F.P. în ierarhia autorităţilor publice.
Prin sentinţa civilă nr. 855/CA din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii invocată de A.N.F.P. a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii, excepţia lipsei calităţii procesuale şi excepţia autorităţii de lucru judecat.
Totodată, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca tardiv introdusă, reţinând, în esenţă, că acesta a formulat acţiunea cu mult peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 95 din Legea nr. 188/1999 şi termenul de 6 luni, respectiv 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.S., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, T.S. susţine că în mod greşit i s-a respins cererea în contencios administrativ împotriva celor două pârâte, prin care a solicitat despăgubiri, ca fiind „tardivă";. În mod greşit a apreciat instanţa că nu a respectat termenele de 6 luni şi respectiv 1 an prevăzute în legea contenciosului administrativ. În realitate, s-a adresat Tribunalului Constanţa la data de 24 februarie 2004, iar prin Dosarul nr. 334 din 24 februarie 04 termenul legal al contestaţiei fiind de 3 ani, în conformitate cu Legea funcţionarilor publici nr. 188/1999 (art. 103) coroborată cu dispoziţiile C. muncii aferent anului 2003 [art. 283 alin. (1) lit. c)], fapt pe care Curtea de Apel Constanţa nu l-a luat în considerare în pronunţarea sentinţei nr. 855/CA din 13 decembrie 2007. Această situaţie se explică prin faptul că a luat cunoştinţă cu întârziere de actele emise de cele două pârâte prin care i s-au încălcat drepturile din decizia nr. 06 din 23 februarie 2001, emisă de A.P.M. Constanţa din motive neimputabile lui. A.P.M. Constanţa, imediat după emiterea deciziei, nu şi-a respectat-o, în sensul de a-l înştiinţa despre ivirea posturilor vacante apărute după emiterea deciziei, angajând persoane din afara sistemului şi nerespectând intenţionat prevederile din pct. 4 ale deciziei de destituire.
Recurentul-reclamant arată că demonstrează acest lucru prin prezentarea unei file din cartea de muncă a colegului S. care s-a transferat la numai 2-3 luni la altă unitate, postul acestuia rămânând vacant. A arătat şi că prezintă declaraţia legalizată a colegului N.M., aflat în aceeaşi situaţie (de a nu fi informat de posturile vacante din cadrul A.P.M.). Neţinând cont de aceste considerente, sentinţa NR. 855 din 13 decembrie 07 a Curţii de Apel Constanţa s-a pronunţat prin nerespectarea legii conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurentul.
Intimatele-pârâte A.P.M. Constanţa şi A.N.F.P. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
Ulterior, la data de 27 martie 2008 recurentul-reclamant a formulat precizări la recursul declarat în cauză, invocând motive de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 şi art. 3041 C. proc. civ., cu referire la art. 129 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ.
Rezumând, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul-reclamant arată, pe de o parte, că instanţa de fond nu a reţinut corect obiectul acţiunii sale, respectiv faptul că în realitate a înţeles să reclame modalitatea în care a fost prejudiciat prin nerespectarea de către pârâte a obligaţiilor de a face, intuit personae, asumate prin decizia nr. 6/2001 (art. 4) şi că prejudiciul i-a fost cauzat prin fapte ulterioare emiterii acesteia, fără să solicite controlul valabilităţii şi/sau legalităţii acestei decizii (cereri soluţionate prin alte hotărâri judecătoreşti).
Aşadar, arată recurentul, obiectul prezentei acţiuni îl constituie acţiunea pe temeiul obligaţiei de a face şi al celei în despăgubiri, decurgând din răspunderea pentru fapta proprie pentru:
- nerespectarea de către pârâta A.N.F.P. a obligaţiei asumată prin art. 4 din decizia nr. 6 din 23 februarie 2001 (faptă ulterioară comunicării deciziei 6/2001, de care a luat cunoştinţă în anul 2004);
- nerespectarea de către Inspectoratul de Protecţie a Mediului, legal reprezentat de A.P.M., a obligaţiei de a solicita pârâtei A.N.F.P. angajarea cu prioritate a personalului disponibilizat, din care făcea parte, obligaţie asumată prin aceeaşi decizie, nr. 6 din 23 februarie 2001, dacă noi locuri de muncă s-ar fi ivit (faptă ulterioară comunicării deciziei 6/2001, de care a luat cunoştinţă în anul 2004);
- despăgubiri în sumă de 600.000.000 ROL pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea acestor obligaţii de către pârâte (de întinderea căruia a luat cunoştinţă în anul 2004), acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1075 C. civ.
În opinia recurentului-reclamant, în raport cu obiectul acţiunii sale, în cauză nu erau aplicabile nici termenul de 30 de zile pentru formularea contestaţiei (aplicabil la litigiile de muncă), nici termenele de 6 luni (de prescripţie) sau de 1 an (de decădere) prevăzut de Legea nr. 554/2004, ci termenul de prescripţie prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţa neputând modifica din oficiu natura juridică a acţiunii şi nici momentele alternative de la care curge termenul de prescripţie mai sus arătat (momentul obiectiv - de la care ar fi cunoscut efectiv prejudiciul şi pe autorul acestuia şi momentul subiectiv - stabilit judecătoreşte - de la care ar fi trebuit să cunoască prejudiciul şi pe autorul acestuia).
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României, cetăţenii români trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă.
Totodată, termenul de formulare a motivelor de recurs este expres prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 cât şi de art. 303 C. proc. civ.
Este însă adevărat că potrivit art. 3041 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004 recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.
În cauză, Înalta Curte constată că după numeroase faze procesuale determinate tocmai de poziţia oscilantă a recurentului-reclamant, prin decizia nr. 193/CA din 31 mai 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a fost stabilită irevocabil competenţa de soluţionare a pricinii tocmai în raport cu obiectul acţiunii precizat chiar de recurentul-reclamant, astfel cum se menţionează în practicaua deciziei respective (Dosar nr. 1215/118/2006).
Prin urmare, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, că instanţele, faţă de poziţia confuză şi oscilantă a recurentului-reclamant, au manifestat înţelegere şi au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor art. 131 şi 134 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 28 din Legea nr. 554/2004, întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută în condiţiile prevăzute de legiuitor, iar în nici un caz în faza procesuală a recursului (avându-se în vedere că cererea nu se consideră modificată în situaţiile prevăzute de art. 132 alin. (2) C. proc. civ.).
Totodată, Înalta Curte constată că este fără putere de tăgadă că recurentul-reclamant a cunoscut decizia nr. 6/2001 încă din 27 februarie 2001, fiind inadmisibil ca prin jocul oscilant al poziţiei sale procesuale să se accepte nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, precum şi principiile generale de drept, aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum se menţionează textual în practicaua sentinţei atacate, recurentul-reclamant a arătat că:
- „acţiunea a fost formulată în temeiul Legii nr. 188/1999 lege în temeiul căreia a fost pronunţată decizia nr. 6/2001, legea invocată de pârâte respectiv Legea nr. 554/2004 a apărut la 4 ani. De asemenea arată reclamantul că a respectat dispoziţiile pct. 4 din decizia atacată, lucru pe care pârâta nu l-a respectat”;
- „asupra excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, pune concluzii de respingere a excepţiei, urmare a faptului că A.P.M. Constanţa la art. 1 al deciziei nr. 6/2001 intenţionat greşeşte în aplicarea incorectă a art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999”.
„Pe fond, solicită reclamantul admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa modificării în parte a deciziei nr. 6/2001. De asemenea arată reclamantul că despăgubirile băneşti derivă din pct. 4. Adresa despre care face vorbire pârâta nu a fost transmisă niciodată şi de asemenea pârâta nu poate face această dovadă, solicitând să se analizeze întreaga decizie contestată”, fără a face deci vreo trimitere la Decretul nr. 167/1958 şi fără a cere rectificarea acestor menţiuni.
În această situaţie, Înalta Curte constată că soluţia atacată este legală şi temeinică, iar criticile aduse acesteia nu sunt de natură a o schimba, urmând a se respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.S. împotriva sentinţei civile nr. 855/CA din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2093/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2099/2008. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
