ICCJ. Decizia nr. 270/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 270/2008
Dosar nr. 713/64/2007
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 70/F din 11 iunie 2007, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.M. şi a obligat pârâta A.N.V. să plătească reclamantului primele de concediu de odihnă, egale cu salariul de bază avut de reclamant în luna anterioară plecării în concediu, pentru perioada lucrată între 15 iunie 2003 - 9 mai 2006, în cuantum de 3.510 lei şi respinge restul pretenţiilor reclamantului pentru perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003.
Pentru a hotărî astfel, Instanţa de Fond a reţinut că reclamantul M.A. a ocupat funcţii publice în cadrul instituţiei pârâte în perioada 15 august 2002 - 9 mai 2006, dar nu i-au fost plătite primele de concediu, consacrate prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999 republicată.
A mai reţinut Instanţa de Fond că pentru perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003 acţiunea reclamantului este prescrisă, fiind introdusă cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă, precum şi de art. 73 lit. d) din Legea 168/1999.
Pentru restul perioadei, prima Instanţă a constatat că suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, iar suspendarea acordării acestor drepturi încalcă principiile constituţionale prevăzute de art. 41 şi art. 53 din Constituţia României, restrângerea exerciţiului unor drepturi trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, fără a aduce atingere existenţei dreptului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul M.A., precum şi pârâta A.N.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1. Recurentul - reclamant M.A. susţine că sentinţa este nelegală sub aspectul considerării ca prescrisă a acţiunii privind acordarea primei de concediu pentru perioada 15 august 2002 – 15 iunie 2003. Arată că Instanţa de Fond a interpretat greşit dispoziţiile Decretului 167/1958, înţelegând să respingă o parte din pretenţii ca prescrise fără a invoca din oficiu această excepţie şi fără a o pune în discuţia părţilor. Mai susţine că termenul de prescripţie a fost suspendat prin chiar legile de suspendare a dreptului la primele de vacanţă, acesta reîncepând să curgă de la data de 01 ianuarie 2007, conform art. 7 alin. (1) şi art. 13 din Decretul nr. 167/1958.
2. Recurenta - pârâtă A.N.V. critică sentinţa atacată, cu motivarea că suspendarea acordării dreptului la prima de vacanţă a fost legală şi ea subzistă şi în prezent, echivalând cu înlăturarea dreptului, în condiţiile în care prin nici o altă dispoziţie legală nu s-a abrogat măsura suspendării.
Mai arată că fată de data formulării acţiunii nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, deoarece în perioada 2001 - 2006, acest drept nu a existat, art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999 nefiind aplicabil prin efectul legilor de suspendare, neputându-se vorbi de un drept câştigat.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, de motivele invocate de recurenţi, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. l C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
1. Recursul declarat de reclamantul M.A. este întemeiat, în mod greşit, instanţa de fond constatând prescris dreptul de a solicita prima de vacanţă pe perioada 15 august2002 - 15 iunie 2003.
Astfel, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul 167/1958, cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forţă majoră ce a împiedicat reclamantul să formuleze acţiune.
Prin urmare, nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă din perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003, deoarece fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, la data de 1 ianuarie 2007, prescripţia şi-a reluat cursul de 3 ani.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul M.A., modificând în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei la plata primei de vacanţă aferentă perioadei 15 august 2002 - 15 iunie 2003, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii.
2. Referitor la criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond prin recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, înalta Curte constată că sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, neavând nici un suport legal.
Astfel, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă pe întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nefiind abrogate sau declarate neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut suspendarea dreptului respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantului, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat sub acest aspect, o hotărâre temeinică şi legală şi, în mod corect, a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la prima de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.N.V. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.A., împotriva sentinţei nr. 70/ F din 11 iunie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că obligă pârâta şi la plata primei de vacanţă aferentă perioadei 15 august 2002 - 15 iunie 2003.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de A.N.V. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 263/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 333/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
