ICCJ. Decizia nr. 2218/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2218/2008
Dosar nr. 4191/2/2007
Şedinţa publică din 30 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii B.D.E., B.J.I., D.D.Ş., M.S.R., M.G., M.R., P.L.D., P.V.L., T.A.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, obligarea acestora din urmă la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001- 2006, actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de funcţionari publici angajaţi ai Autorităţii Naţionale a Vămilor, au dreptul potrivit art. 34 din Legea nr. 188/1999 la plata unei prime de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Au mai arătat că prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat, această dispoziţie legală a fost suspendată nelegal, fiind îngrădită însăşi plata acestui drept, contrar dispoziţiilor art. 41 din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2464 din 11 octombrie 2007 a dispus admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor şi respingerea excepţiei lipsei procedurii prealabile şi a prescripţiei dreptului la acţiune.
Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, obligând pârâta la plata către aceştia a primei de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că:
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor este întemeiată, deoarece reclamanţii nu au raporturi de serviciu, conform art. 911 din Legea nr. 188/1999 cu acest pârât iar pe de altă parte, în cauză, nu există nici temei pentru obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plăţii acestor sume;
- excepţia lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi admisă, deoarece în raport de obiectul şi cauza litigiului nu există obligaţia parcurgerii procedurii prealabile;
- excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată, întrucât suspendarea plăţii drepturilor la plata primei de concediu a operat o întrerupere a cursului prescripţiei;
- pe fondul cauzei reclamanţii au dreptul, în calitate de funcţionari publici în cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor, la plata unei prime de concediu conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, întrucât suspendarea plăţii drepturilor constituie de fapt o îngrădire a acestui drept, contrar dispoziţiilor art. 41 din Constituţia României.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în raport de dispoziţiile art. 166 alin. (1) C. muncii dreptul de a cere acordarea primelor este prescris.
Cât priveşte respingerea excepţiei procedurii prealabile în mod greşit instanţa a reţinut că nu ar exista obligaţia parcurgerii acesteia, întrucât potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal".
Pe fond s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală, întrucât într-un astfel de litigiu nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistenţa dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Instanţa de fond s-a pronunţat fără a reţine lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, întrucât între acest pârât şi persona obligată în raportul juridic dedus judecăţii nu există identitate, între această autoritate şi reclamanţi neexistând raporturi de serviciu. Or, numai existenţa unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimarea procesuală pasivă, având în vedere că dreptul la prima de concediu - ce constituie obiectul acţiunii în speţa de faţă - este un drept de natură salarială.
Cât priveşte critica referitoare la excepţia prescripţiei dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanţă aferente perioadei 2001 - 2003, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât prin suspendarea exerciţiului acestui drept, reclamanţii s-au aflat în imposibilitate de a cere aplicarea acestuia.
Nici critica privitoare la obligaţia parcurgerii procedurii prealabile nu este întemeiată, întrucât în raport de obiectul şi cauza litigiului dedus judecăţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prevederile art. 911 din Legea nr. 188/1999 reglementând doar competenţa instanţelor de contencios administrativ.
Pe fondul recursului urmează a se avea în vedere că prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia şi aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
În fine, pe acest considerent s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Având în vedere aceste considerente, nu poate fi admisă teoria recurentului cu privire la lipsa de obiect a cererii reclamanţilor, întrucât cererea de chemare în judecată priveşte dreptul la plata primei de concediu suspendată succesiv prin acte normative, în consecinţă s-a suspendat exerciţiul acestor drepturi şi nu existenţa lor.
Înalta Curte constată nefondată şi critica cu privire la împlinirea prescripţiei şi constatarea pe cale de excepţie a prescrierii dreptului la acţiune, întrucât prin suspendarea exerciţiului acestui drept, reclamanţii s-au aflat în imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei civile nr. 2464 din 11 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2163/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2219/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
