ICCJ. Decizia nr. 2221/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2221/2008
Dosar nr. 7221/2/2007
Şedinţa publică din 30 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantele M.L.N., S.M., M.S. şi U.E. au chemat în judecată Autoritatea Naţională a Vămilor, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că în calitate de funcţionari publici în cadrul Autorităţi Naţionale a Vămilor în temeiul art. 34 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici au dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Au mai arătat că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestor dispoziţii legale, însă dat fiind faptul că normele de suspendare nu mai sunt în vigoare, sunt îndreptăţiţi la plata primei de concediu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2896 din 15 noiembrie 2007 a dispus admiterea acţiunii formulată de reclamante, obligând pârâta la plata către acestea a sumei reprezentând primă de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că normele de suspendare contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât dreptul de remunerare a muncii, ce aparţine dreptului la muncă, nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor.
Recurenta a susţinut în esenţă că:
- dreptul la primele de vacanţă aferente perioadei 2001 - 2003 este prescris, întrucât potrivit art. 166 alin. (1) C. muncii, dreptul la acţiune cu privire la plata drepturilor salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate;
- pe fondul cauzei, nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistenţa dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. O aplicare în prezent, pentru anii 2004 - 2006 a unor prevederi legale care în anii respectivi erau suspendate, înseamnă a aplica retroactiv dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce este neconstituţional.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate precum şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementarilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În acest sens s-au pronunţat şiSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şu Justiţie prin Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007, reţinând că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat în conformitate cu dispoziţiile art. 28 C. muncii.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2896 din 15 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2219/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2222/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
