ICCJ. Decizia nr. 2417/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2417/2008
Dosar nr. 15878/3/2007
Şedinţa publică de la 12 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 mai 2007, reclamanta R. Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Buftea prin Primar, să fie lăsate în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 15.000 m.p., imobilul construcţie „clădire - garaj E. situate în Buftea, strada S.
Reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002, anexa 1, pct. a, b şi c, susţinând că imobilele ce figurează la poziţiile menţionate sunt proprietatea sa şi în mod nelegal Guvernul le-a cuprins în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Judeţului Ilfov.
Astfel, se arată că prin decizia nr. 90/1982 bunurile aflate în activul secţiei de gospodărire comunală Buftea au trecut în patrimoniul Grupului întreprinderilor de gospodărire comunală, unitate care a fost reorganizată prin Legea nr. 15/1990 şi decizia nr. 1200/1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti în „R.”, care a devenit proprietatea bunurilor din patrimoniul său.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin încheierea de la 19 octombrie 2007, a admis cererea de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002 şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.
Dosarul a fost trimis la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa nr. 122 din 16 ianuarie 2008, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate şi a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României - emitentul actului, formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative la data de 28 noiembrie 2007.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că H.G. nr. 930/2002 este un act de atestare a domeniului public şi nu un act administrativ de drepturi de proprietate, imobilele de la poz. a, b, c, figurând în datele centralizate transmise conform Legii nr. 213/1998.
S-a mai susţinut că H.G. nr. 930/2002 neconstituind titlu de proprietate în privinţa imobilelor de la poz. a, b, c din anexă pentru unitatea administrativ teritorială, nu poate nici să lezeze drepturi sau interese legitime ale reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta R. Bucureşti, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe noi, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
A învederat recurenta, prin motivele de recurs, că în mod greşit a fost admisă cererea de intervenţie formulată de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, întrucât intervenienta nu a precizat niciodată caracterul cererii de intervenţie: intervenţie în interes propriu sau intervenţie în interesul uneia din părţi. Este adevărat că în cuprinsul cererii se face o trimitere la dispoziţiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. dar nici aceasta nu este de natura a lămuri pe deplin obiectul cererii în condiţiile în care existau două persoane juridice pârâte.
Pe de altă parte, s-a precizat că nu avea nici calitatea procesuală şi nici interesul pentru a interveni în cauză. Cererea de intervenţie, fiind o manifestare a acţiunii civile, trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de exerciţiu, respectiv capacitatea, calitatea, interesul şi afirmarea unui drept. Prin urmare cererea de intervenţie trebuie să fie formulată de o persoană care are calitate procesuală. În litigiile de contencios administrativ, indiferent dacă se poartă pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, au calitate procesuală persoana vătămată prin act sau prin refuzul de a emite un act administrativ, persoana beneficiară a efectelor unui act administrativ individual atunci când se solicită nulitatea acestuia, autoritatea administrativă emitentă a actului sau care refuza emiterea acestuia, precum şi subiectele speciale de sezina: Ministerul Public, Avocatul Poporului, Agenţia Naţională a funcţionarilor publici şi Prefectul.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu are niciuna din calităţile care să legitimeze procesual cererea sa de intervenţie. Calitatea invocată în cererea de intervenţie, şi anume aceea de iniţiator a actului administrativ nu este de natură a justifica o calitate procesuală pentru Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
În consecinţă se impunea respingerea cererii de intervenţie ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală.
În ceea ce priveşte interesul în formularea cererii, cererea de intervenţie trebuia să îndeplinească condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, inclusiv interesul. Chiar dacă cererea formulată este o „cerere de intervenţie în interesul altuia"; aşa cum s-a arătat în doctrina şi jurisprudenţa trebuie să existe un interes propriu al persoanei care formulează cererea, strâns legat de admiterea sau respingerea cererii principale. Altfel spus în cazul unei cereri de intervenţie în interesul reclamantului prin admiterea cererii intervenientul ar dobândi un folos patrimonial propriu, iar în cazul în care cererea de intervenţie este în interesul pârâtului intervenientul şi-ar proteja propriile drepturi sau interese legitime prin respingerea cererii.
În prezenta cauză dacă este vorba de o cerere de intervenţie în interesul pârâtei, titularul cererii de intervenţie trebuia să justifice şi să facă dovada interesului propriu pentru ca actul administrativ vizat să fie menţinut. Având în vedere că Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu este nici autoritate emitentă şi nici beneficiară a actului administrativ aceasta nu poate justifica vreun interes în respingerea cererii, aşa cum de altfel nu ar putea să justifice un interes nici în admiterea acesteia.
Recurenta a mai arătat că eronat prima instanţă a respins cererea reclamantei de probatorii. În primul rând instanţa a respins cererea reclamantei de obligare a autorităţii publice emitente să depună la dosar întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii actului atacat. Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 depunerea documentaţiei care a stat la baza emiterii actului atacat este obligatorie în situaţia în care reclamantul este terţ fată de această, situaţie ce se regăsea şi în speţă. Această opinie rezulta din interpretarea gramaticală a textelor alin. (1) şi alin. (2) de la art. 13; în timp ce la alin. (1) se foloseşte formula „instanţa ( ...) va putea cere autorităţii"; la alin. (2), situaţie în care se află reclamanta, dispoziţia este imperativă: „instanţa va cere autorităţii publice emitente (...)";. Întrucât dispoziţiile invocate se aplică şi în situaţia în care legalitatea actului este verificată pe cale de acţiune şi în situaţia în care este verificată pe cale de excepţie, rezultă că era obligatorie solicitarea documentaţie care a stat la baza emiterii actului atacat.
În al doilea rând, a apreciat recurenta că în mod netemeinic au fost respinse atât proba cu interogatoriu cât şi proba cu înscrisuri, cu motivarea că în cadru soluţionării excepţiei de nelegalitate nu poate analiza aspecte ce ţin de „fondul litigiului";. Ori, legea nu cuprinde dispoziţii derogatorii în ceea ce priveşte soluţionarea cererii pe calea excepţiei de nelegalitate. Aspectele invocate precum şi teza probatorie se refereau întocmai la încălcarea legii la momentul emiterii actului atacat, şi anume încălcarea prevederilor art. 41 din Constituţie care garantează dreptul de proprietate privată, indiferent de titular.
Pe fond, s-a susţinut că hotărârea primei instanţe este netemeinică. Prin sentinţa atacată instanţa a respins excepţia de nelegalitate cu motivarea că Hotărârea de Guvern nu constituie titlu de proprietate şi prin urmare în acţiunea în revendicare cu care a fost sesizată instanţa civilă prin compararea titlurilor se va stabili dacă includerea imobilelor în actul administrativ s-a făcut din eroare. Această opinie poate intra în contradicţie cu dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit acestor dispoziţii: „în cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată";. Interpretând per a contrario aceste dispoziţii rezultă că în cazul respingerii excepţiei instanţa în faţa căreia a fost invocată va ţine seama de actul atacat.
Prin urmare instanţa de contencios avea obligaţia să verifice dacă prin actul atacat a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, drept garantat şi apărat prin legea fundamentală.
Practic prima instanţă „a refuzat"; să se aplece asupra criticilor reclamantei, sugerând faptul că instanţa civilă va putea să ignore actul administrativ, deşi acesta stă la baza apărărilor pârâtei Oraşul Buftea.
Prin întâmpinare, intimaţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Oraşul Buftea, prin Primar, au solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Este admisibilă cererea de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în cazul acţiunii sau excepţiei de nelegalitate, având ca obiect o hotărâre a Guvernului pentru atestarea bunurilor aparţinând domeniului public, întrucât acest Minister are iniţiative promovării unor astfel de acte administrative, are obligaţii privind punerea lor în executare, iar potrivit art. 3 pct. 7 din H.G. nr. 405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului, are obligaţia de a asigura, împreună cu Secretariatul General al Guvernului, reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Este neîntemeiat şi motivul de recurs privitor la nelegala respingere ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate invocată, actul administrativ atacat fiind emis cu respectarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din lege, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de Primarul General al Municipiului Bucureşti sau de primari, iar conform art. 21 alin. (2) din aceeaşi lege, inventarele astfel întocmite se însuşesc, după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale.
De asemenea, în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, inventarele însuşite potrivit alin. (2), centralizate de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, se trimit Guvernului pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local.
În cauză, au fost respectate de intimatul Guvernul României prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia, actul administrativ atacat fiind întocmit pe baza inventarelor bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Oraşului Buftea, aprobate prin hotărâre a Consiliului Local al Oraşului Buftea şi centralizate de Consiliul Judeţean Ilfov.
În aceste condiţii, văzând că actul atacat este legal, fiind respectate dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii lui, şi că intervenientul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative are calitate procesuală activă în proces, se constată că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate şi că în mod corect prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate, urmând a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta SC R. RA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 122 din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 122 din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2414/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2419/2008. Contencios → |
|---|
