ICCJ. Decizia nr. 3398/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3398/2008
Dosar nr. 152/45/2008
Şedinţa publică din 10 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Iaşi la data de 27 februarie 2008, reclamantul L.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Iaşi, Banca Mondială, Fondul Internaţional, Statul Român, C.S.M. şi Consiliul Legislativ, să se constate nulitatea legilor, hotărârilor de guvern, dispoziţiilor şi regulamentelor, pe motiv că acestea conţin dispoziţii contradictorii şi discriminatorii.
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 78/A din 14 aprilie 2008, a anulat ca insuficient timbrată acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că refuzul de a se achita taxa de timbru legal datorată este nejustificat şi că reclamantul abuzează de dreptul constituţional de a sesiza instanţele judecătoreşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul L.I.G.
Prin cererea formulată la data de 21 aprilie 2008, reclamantul a solicitat „reexaminarea cauzei" în ceea ce priveşte sancţiunea anulării acţiunii ca insuficient timbrată, sancţiune pe care a considerat-o legală, dar nu şi temeinică.
În esenţă, recurentul - reclamant a arătat că nu a învestit instanţa de fond cu o cerere de asistenţă judiciară conform art. 76 – 78 C. proc. civ., astfel că nu se puteau efectua din oficiu verificări cu privire la situaţia financiară a părţii, în realitate instanţa fiind învestită cu mai multe cauze, de alte persoane care îi folosesc abuziv numele.
De asemenea, a arătat că abuzul de drept procesual nu poate fi reţinut decât dacă există dovezi în acest sens.
În temeiul art. 84 C. proc. civ., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită", Înalta Curte a calificat cererea formulată de reclamant drept recurs împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi. Examinând cauza prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu se fondat.
Potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru cererile formulate în baza prezentei legi se percep taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia celor care au ca obiect contractele administrative, care se vor timbra la valoare, iar în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxa de timbru se plăteşte anticipat.
Deşi a fost citat pentru primul termen de judecată în faţa instanţei de fond, cu indicarea sumei datorate conform art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 (4 lei), recurentul - reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţia legală menţionată, aplicând doar un timbru judiciar de 0,50 lei.
În virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanţa de fond i-a pus în vedere reclamantului că poate recurge la procedura de acordare a asistenţei judiciare instituite prin art. 74-81 C. proc. civ. (în vigoare la data respectivă) dacă face dovada că plata taxei de timbru este de natură să pună în primejdie propria sa întreţinere sau a familiei sale, dar reclamantul nu a administrat dovezi în acest sens.
În condiţiile arătate, instanţa de fond a aplicat în mod legal şi temeinic sancţiunea anulării, luând în considerare şi cuantumul redus al sumei datorate.
În jurisprudenţa sa în materie, Curtea Constituţională a României a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie să fie în toate cazurile gratuit şi că art. 21 din Constituţie nu instituie nici o interdicţie cu privire la taxele judiciare, fiind legal şi echitabil ca justiţiabilii care trag folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora (Decizia nr. 427 din 25 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 582 din 5 iulie 2006).
Totodată, C.E.D.O. nu a exclus, în jurisprudenţa sa, posibilitatea ca interesele bunei administrări a justiţiei să poată justifica impunerea unei restricţii financiare în accesul unei persoane la justiţie, statele dispunând de o marjă de apreciere în materie. Esenţial este ca restricţia să tindă către un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (C.E.D.O., Hotărârea pronunţată în cauza W. şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 588 din 27 august 2007).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, menţinând sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul L.I.G. împotriva sentinţei civile nr. 78/CA din 14 aprilie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3313/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3416/2008. Contencios → |
|---|
