ICCJ. Decizia nr. 38/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 38/2008
Dosar nr. 2384/2/2007
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta R.B. a chemat în judecată M.S.P., solicitând Instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, este beneficiara primelor de vacanţă conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 şi că până la data introducerii cererii nu a beneficiat de acest drept, deoarece s-a dispus suspendarea lui prin OUG nr. 33/2001 şi ulterior prin legile bugetului de stat până în anul 2006, suspendare care însă în prezent şi-a încetat aplicabilitatea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1512 din 5 iunie 2007 a respins excepţiile lipsei de obiect şi a prescripţiei ca neîntemeiate, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul la plata sumelor reprezentând contravaloarea primei de vacanţă pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective.
Totodată, a dispus şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva M.E.F. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Instanţa a reţinut că suspendarea nu poate afecta substanţa dreptului ci doar executorialitatea acestuia, obligaţia de plată a primelor devenind executorie la data de 31 decembrie 2006, când a încetat suspendarea, moment de la care se datorează şi daune moratorii pentru neexecutare.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, s-a reţinut că atribuţiile prevăzute de art. 3 alin. (2) din HG nr. 208/2005 pentru M.E.F. nu se înscriu în conţinutul unui raport juridic de creanţă, M.E.F. neavând obligaţia de garanţie, convenţională sau legală, în raport cu M.S.
Împotriva acestei sentinţe considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs M.S.P.
Recurentul a susţinut că, prin respingerea excepţiei lipsei de obiect a cererii, s-ar putea înţelege că, suspendarea aplicabilităţii prevederilor unui act normativ nu ar produce nici un efect juridic, singura producătoare de efecte juridice fiind anularea acestor dispoziţii.
Referitor la respingerea excepţiei parţiale a dreptului la acţiune a susţinut că, dreptul la acţiune al reclamantei de a solicita plata primelor, s-a născut odată cu actele prin care acest drept a fost suspendat.
Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că, dispoziţiile legale criticate în speţă se referă la acordarea primei de vacanţă, drept salarial suplimentar care nu constituie un drept constituţional funcţional, prevederile art. 53 din Constituţie nefiind incidente pricinii.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei Instanţei de Fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că, recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:
Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut Instanţa de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2003 şi 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară, pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat, în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.S.P. împotriva sentinţei civile nr. 1512 din 5 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 36/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 4/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
