ICCJ. Decizia nr. 33/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 33/2008
Dosar nr. 557/2/2007
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta D.E. a chemat în judecată M.M.F.E.Ş., solicitând Instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea acestuia la plata primei de concediu pe anii 2001 - 2004 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective la care să se adauge şi daunele interese, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că dreptul la prima de vacanţă i-a fost conferit prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, acest drept cuvenindu-i-se chiar dacă prin legile bugetului asigurărilor sociale de stat aferente anilor 2001 - 2006 dreptul la acordarea primei de vacanţă a fost suspendat, suspendarea fiind nelegală şi neconstituţională.
A mai susţinut şi faptul că, nu se poate vorbi despre o prescriere a dreptului la acţiune pe anii 2001 - 2004, aceasta fiind contrară prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu raportare la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, ca şi prevederilor art. 295 alin. (2) şi art. 38 din acelaşi C. muncii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 940 din 2 aprilie 2007 a admis cererea reclamantei D.E. şi a obligat pârâtul M.M.F.E.Ş. să acorde reclamantei suma de 1.589 RON plus actualizarea acestei sume în raport de data plăţii, reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 - 2003.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Instanţa a reţinut că starea de pasivitate a reclamantei nu s-a datorat unei atitudini personale, pur subiective, ci ea a fost generată de acte, fapte şi împrejurări mai presus de voinţa sa, respectiv de apariţia actelor normative de suspendare, legiuitorul fiind cel care, în timp, a prorogat posibilitatea valorificării dreptului, statuând prin legile de buget suspendarea, an de an, până în anul 2006.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs M.M.F.E.Ş.
Recurentul a susţinut în esenţă că, acordarea primei de vacanţă funcţionarilor publici a fost suspendată pe perioada 2001 - 2006 şi că Instanţa de Fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcţionarilor publici.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei Instanţei de Fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:
Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut Instanţa de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2003 şi 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 940 din 2 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 31/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 35/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
