ICCJ. Decizia nr. 40/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 40/2008
Dosar nr. 3672/2/2007
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta M.C.R. a chemat în judecată M.A.D.R., solicitând Instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul şi pe calea contenciosului administrativ să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2005, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii efective.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a activat ca funcţionar public în cadrul instituţiei pârâte până la 15 septembrie 2005 şi că, potrivit art. 33 alin. (2) devenit după republicare nr. 34 din Legea nr. 188/1999, avea dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, impozitată separat, dar că, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, suspendare prevăzută de art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, care a fost menţinută şi ulterior prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001 - 2005.
Reclamanta a mai arătat că, dreptul de a cere indemnizaţia se naşte după fiecare dată de 1 ianuarie a anului următor, în care s-a efectuat concediul de odihnă şi, care deschide dreptul la acordarea acestuia, astfel că la data introducerii acţiunii apreciază că este îndreptăţită la plata primei de vacanţă, suspendările dispuse prin legile bugetului din fiecare an, încetându-şi aplicabilitatea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1759 din 20 iunie 2007 a admis acţiunea formulată de reclamantă în sensul obligării pârâtului la plata către aceasta a drepturilor băneşti reprezentând prime de concediu aferente anilor 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă Instanţa a reţinut că reclamanta în calitate de funcţionar public al instituţiei publice pârâte în perioada 2001 - 2005 avea dreptul la prima de concediu aferentă fiecărui an, drept câştigat prin lege, al cărui exerciţiu a fost suspendat prin efectul OUG nr. 33/2001 şi apoi a legilor bugetului, pentru perioada 2001 - 2006.
Împotriva acestei sentinţe considerată netemeinică şi nelegală a declarat recurs pârâtul M.A.D.R., pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut printr-un prim motiv de recurs că acţiunea reclamantei este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
A mai susţinut recurentul că, potrivit art. 3 din OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii şi că recurentul trebuia să respecte şi dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 188/1999 privitoare la îndeplinirea de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu cu profesionalism şi imparţialitate etc.
Recursul este nefondat.
Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut Instanţa de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2003 şi 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 1759 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 401/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
