ICCJ. Decizia nr. 444/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 444/2008
Dosar nr. 3818/2/2007
Şedinţa publică din 6 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ reclamantul I.D. a chemat în judecată M.A.D.R., solicitând obligarea acestuia la plata primelor de concediu pentru anii 2001 - 2006 actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Motivându-şi cererea reclamantul a susţinut că funcţionarul public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Or, potrivit art. 38 C. muncii orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1864 din 27 iunie 2007 a admis acţiunea formulată de I.D. şi a obligat pârâtul M.A.D.R. să plătească reclamantului primele de concediu pentru anii 2001 - 2006 actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa de Fond a reţinut că, deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2001 - 2006, suspendarea dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăşi înlăturarea dreptului.
Împotriva sentinţei civile nr. 1864 din 27 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs M.A.D.R. invocând dispoziţiile pct. 8 şi 9 din art. 304 C. proc. civ.
În primul rând a invocat prescripţia dreptului la acţiune pentru anii 2001 - 2003 în raport cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei a susţinut că Instanţa de Fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii deoarece nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat, aferente anilor 2001 - 2006, dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate.
Or, potrivit art. 3 din OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite cu încadrarea în recursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii.
În aceste condiţii M.A.D.R. avea obligaţia legală să respecte aceste dispoziţii potrivit art. 42 din Legea nr. 188/1999.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 2001 - 2003, se constată că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripţie conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă.
În ceea ce priveşte criticile pe fond acestea sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, întrucât nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 1864 din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 443/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 445/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
