ICCJ. Decizia nr. 442/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 442/2008

Dosar nr. 874/2/2007

Şedinţa publică din 6 februarie 2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la această Instanţă la data de 6 februarie 2007, reclamanta F.L., în contradictoriu cu pârâtul M.M.S.S.F., a solicitat obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând primă de concediu pe anii 2001, 2002, 2003 şi 2004, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii, scutită de obligaţia achitării taxei judiciare de timbru şi timbru judiciar, reclamanta a arătat că este funcţionar public din anul 2000, funcţie în care a activat la pârât între anii 2001 - 2004, inclusiv şi potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, este îndreptăţită, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat, a precizat în continuare reclamantul, că printr-o serie de acte normative emise de Guvernul României, s-a dispus suspendarea aplicării prevederilor legale precitate în ceea ce priveşte prima de concediu, şi suspendarea este neconstituţională şi nelegală, iar dispoziţiile legale privind suspendarea au fost normative anulate privind adoptarea bugetului public şi şi-au încetat efectul la sfârşitul fiecărui an bugetar.

În susţinerea acţiunii, reclamanta a ataşat în copie, certificată, înscrisurile la care a făcut referire.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1238 din 9 mai 2007 a admis acţiunea reclamantei F.L. şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor reprezentând prima de concediu cuvenită pe anii 2001 - 2004 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa de Fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de funcţionar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.

Verificând din oficiu prescripţia dreptului la acţiunea pentru perioada 2001 - 2002 se constată că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripţie conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripţia extinctivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.M.F.E.Ş. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că Instanţa de Fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.

Se mai arată că şi în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 şi alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.

Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.

Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.

De altfel prin OUG nr. 146/2007 s-a reglementat modalitatea de plată a primelor de vacanţă suspendate în perioada 2001 - 2006.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 1238 din 9 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2008.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 442/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs