ICCJ. Decizia nr. 445/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 445/2008
Dosar nr. 3938/2/2007
Şedinţa publică din 6 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ reclamanta D.I. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.S.A.S., obligarea acestuia să-i plătească prima de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi la plata de daune interese în temeiul ar. 161 alin. (4) C. muncii.
În motivarea cererii reclamanta a arătat în esenţă că este funcţionar public în cadrul C.N.S.A.S., iar potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel: art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001 a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 suspendă acordarea primei până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 suspendă până la 31 decembrie 2003; art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 suspendă până la 31 decembrie 2006.
Cum suspendările succesive şi-au încetat aplicabilitatea, reclamanta susţine că este îndreptăţită la primirea primelor de vacanţă, însăşi suspendarea fiind neconstituţională şi nelegală, în raport de dispoziţiile art. 38 din C. munci precum şi art. 53 alin. (1) şi (2), (art. 49 din vechea redactare) din Constituţia României din care rezultă că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă o dată câştigat nu poate fi anulat.
Cu privire la drepturile reprezentând prima de vacanţă pe anii 2001 - 2002, reclamanta invocă excepţia de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de stat menţionate, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competenţa revine Instanţei de Fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. În acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 şi art. 53, art. 16 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1827 din 26 iunie 2007 a admis în parte acţiunea formulată de D.I. în contradictoriu cu C.N.S.A.S. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma reprezentând prima de vacanţă pe perioada 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective. A respins cererea întemeiată pe art. 161 alin. (4) C. muncii ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel această Instanţă a hotărât următoarele:
În ceea ce priveşte cenzurarea legalităţii normelor succesive de suspendare competenţa revine Instanţei de Fond, iar nu Curţii Constituţionale având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi împrejurarea că normele de suspendare nu mai sunt în vigoare.
Pe fondul cauzei suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 - 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C.N.S.A.S. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că Instanţa de Fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 - 2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Se mai arată că şi în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 şi alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006, prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
De altfel, prin OUG nr. 146/2007 s-a reglementat modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare în perioada 2001 - 2006.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1827 din 26 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 446/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
