ICCJ. Decizia nr. 4440/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4440/2008
Dosar nr. 8985/30/200.
Şedinţa publică din 2 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 462 din 14 mai 2008, Tribunalul Timiş a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de zece funcţionari publici din cadrul Tribunalului Timiş, în contradictoriu cu C.N.C.D., acţiune având ca obiect: 1) obligarea pârâţilor şi a chematului în garanţie la plata sporului de utilizare a calculatorului de 15% din salariul de bază brut pentru perioada decembrie 2004 până la zi şi pe viitor; 2) acordarea a trei zile de concediu de odihnă în plus, ca drept aferent sporului pentru condiţii deosebite pe care îl primesc, pentru trecut (cu trei ani în urmă) şi începând cu data introducerii acţiunii.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de numita C.L.M., în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi şi chematul în garanţie, având acelaşi obiect ca acţiunea principală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în drept: că sporul pretins de reclamanţi nu este prevăzut pentru categoria funcţionarilor publici din sistemul justiţiei; că reclamanţii primesc, în temeiul art. 22 din OUG nr. 8/2007, un spor de 15% pentru condiţii deosebite de muncă, spor având aceeaşi natură cu cel prevăzut de dispoziţiile art. 7 din OUG nr. 27/2006; că sporul pretins de reclamanţi nu se poate întemeia decât pe o lege care să-l prevadă, iar nu pe situaţia că personalul auxiliar de specialitate şi serviciul contabilitate şi informatică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei ar încasa un asemenea spor, distinct, pe baza unor ordine interne; că nu există o discriminare între personalul serviciului de contabilitate al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi reclamanţii de la Tribunalul Timiş, întrucât dispoziţiile art. 6 C. muncii, care consacră salariu egal pentru muncă egală, presupune, în mod esenţial, existenţa unor condiţii similare de muncă la acelaşi angajator, ceea ce în speţă nu există.
A apreciat instanţa că, în sensul art. 14 din C.E.D.O., diferenţa de tratament devine „discriminare" numai atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi comparabile, fără ca aceste distincţii să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, în vreme ce, în speţă, încadrarea diferită a reclamanţilor în raport cu cei cu care se compară are o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În plus, a observat instanţa, tratamentul diferenţiat trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege, în vreme ce dreptul pretins de reclamanţi nu este prevăzut de nicio lege.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, instanţa a constatat că dreptul pretins de reclamanţi are ca temei dispoziţiile art. 142 C. muncii, neaplicabile lor, în calitate de funcţionari publici, având un raport de serviciu, iar nu un contract de muncă.
Împotriva sentinţei au declarat în termen recursul de faţă reclamanţii şi intervenienta, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În motivarea cererii, recurenţii reiterează argumentarea din acţiune, arătând în esenţă:
- că, prin informatizarea instanţelor de judecată şi introducerea sistemului ECRIS, reclamanţii lucrează permanent şi nemijlocit cu calculatorul, consecinţa fiind afectarea sănătăţii în general şi a vederii în special;
- că sporul pentru condiţii vătămătoare li se cuvine pentru că unor salariaţi din cadrul aceluiaşi sistem li se acordă;
- că sporurile pentru diferite condiţii vătămătoare se pot cumula, deoarece se datorează unor cauze diferite;
- că beneficiul celor trei zile în plus la concediul de odihnă este prevăzut de art. 142 C. muncii şi trebuie acordat conform art. 40 pct. 2 lit. c) din acelaşi cod;
- că reclamanţii se consideră discriminaţi, în sensul art. 2 şi art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat un spor care se acordă altor categorii socio-profesionale, încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 16 din Constituţia României, dar şi cele ale art. 2 şi art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
- că Legea nr. 188/1999 reglementează printre condiţiile de numire într-o funcţie publică, pe cea de a poseda cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere, ceea ce reprezintă o clauză obligatorie a raportului de serviciu, iar acestei obligaţii îi corespunde obligaţia de plată a angajatorului, având în vedere că raportul de serviciu are caracter sinalagmatic;
- că cererea reclamanţilor are ca temei dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O. şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, precum şi Decizia nr. 1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale, art. 21 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă, precum şi Directiva 2000/JIC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare, în sensul că toate acestea prevăd interzicerea discriminării, definesc „discriminarea", stabilesc după ce criterii trebuie analizat „tratamentul diferenţiat";
- că principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă, iar nu neapărat similară;
- că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit şi discriminatoriu faţă de restul personalului din unităţile bugetare, refuzându-li-se acest spor, neexistând o justificare obiectivă şi rezonabilă a excluderii lor.
- că existenţa discriminării indirecte rezultă şi din: dispoziţiile art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; dispoziţiile art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; dispoziţiile Protocolului 12 la C.E.D.O.; art. 4 din Carta socială europeană revizuită; Legea nr. 53/2003 art. 5, art. 6, art. 8, art. 39, art. 40, art. 54, art. 65 şi art 155; art. 20, art. 16, art. 53 şi art. 41 din Constituţie;
- că reclamanţilor li se cuvine suplimentarea concediului de odihnă cu 3 zile în temeiul art. 142 şi art. 40 pct. 2 lit. c) C. muncii.
Recursul nu se fondează.
1.Sporul „de lucru la calculator" la care se referă reclamanţii în acţiune nu reprezintă altceva decât o reglementare a sporului pentru condiţii deosebite de muncă (grele, vătămătoare sau periculoase), iar nu un spor distinct, reglementat ca atare în favoarea reclamanţilor prin vreun act normativ.
Astfel, art. 30 din OUG nr. 177/2002 a prevăzut că: „(1) Pentru condiţii deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, la instanţele judecătoreşti şi parchete, se acordă un spor de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiţii".
Ulterior, OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, act normativ în vigoare, a preluat aceleaşi prevederi în art. 7 care stabileşte: ,,(1) Pentru condiţii deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi personalului asimilat acestora li se acordă un spor de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiţii".
Din interpretarea textelor de lege incidente în materia salarizării a funcţionarilor publici mai susmenţionate rezultă cu claritate că acordarea sporului de 15% este condiţionată de stabilirea, pe baza unei expertize de specialitate, a existenţei unor condiţii de muncă deosebite, grele, vătămătoare sau periculoase.
Aşadar, dispoziţiile legale invocate nu pot fi interpretate în sensul obligativităţii acordării sporului de mai multe ori. El poate fi acordat o singură dată şi numai pentru anumiţi funcţionari publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice în care funcţionează: instalaţii care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă produse de emiţători pentru comunicaţii, instalaţii de microunde, instalaţii de curenţi de înaltă frecvenţă, staţii de bruiaj, dar numai în urma aprecierii unui expert de specialitate asupra existenţei în cadrul fiecărei instanţe în parte, a condiţiilor prevăzute de legiuitor.2.Potrivit art. 23 din O.G nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici, aceştia beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 21, respectiv 25 de zile lucrătoare, în funcţie de vechimea în muncă.
Având în vedere că textul enunţat mai sus are caracter special, potrivit principiului specialia generalibus derogant, el are prioritate faţă de dispoziţiile din Codul muncii. Reclamanţii nu pot invoca regulile generale prevăzute de legislaţia muncii, câtă vreme actele normative speciale nu reglementează zile de concediu suplimentare pentru condiţii grele, periculoase sau vătămătoare.
De altfel, conform art. 1 alin. (2) C. muncii: „Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."
Iar, art. 295 C. muncii stabileşte că: „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."
În speţă, însă, drepturile reclamanţilor sunt reglementate exhaustiv de legea specială, astfel încât incidenţa Codului muncii nu poate fi primită.
În raport cu aceste considerente, argumentarea recurenţilor pe baza OG nr. 137/2000, a C.E.D.O., a textelor constituţionale şi a unor convenţii internaţionale, nu este relevantă în cauză. Aceasta deoarece în speţă nu se pune problema îngrădirii exerciţiului dreptului la muncă al recurenţilor, ci doar aceea că ei pretind nişte drepturi salariale care, în ceea ce-i priveşte, nu sunt prevăzute de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.R., ş.a., împotriva sentinţei civile, nr. 462/CA din 14 mai 2008 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4437/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4441/2008. Contencios → |
|---|
