ICCJ. Decizia nr. 4542/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4542/2008
Dosar nr. 816/54/200.
Şedinţa publică din 5 decembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Primăria comunei Işalniţa a chemat în judecat pe pârâţii Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor Religioase din România şi Parohia Ortodoxă Română Işalniţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 1119 emisă la data de 20 decembrie 2006 de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 1119 din 20 decembrie 2006 s-a dispus retrocedarea imobilelor compuse din construcţie şi terenul aferent, situate în comuna Işalniţa, judeţul Dolj, reţinându-se că imobilele au fost proprietatea Parohiei Işalniţa, fără a se face referire la vreun act de proprietate, Decizia sus menţionată, nefiind motivată potrivit cerinţelor art. 3 alin. (6) din OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, modificată şi completată prin OUG nr. 209/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 263/2006.
S-a mai precizat că adăugirile aduse construcţiei depăşesc 50% din aria acesteia, aşa încât în baza art. 1 alin. (3) teza a II-a din OUG nr. 94/2000 nu se va dispune retrocedarea,considerându-se un imobil nou în raport cu cel preluat.
Pârâtul Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei Primăria comunei Işalniţa.
La data de 17 mai 2007, Consiliul Local al comunei Işalniţa, prin Primar, a formulat cerere de intervenţie în nume propriu.
Prin sentinţa nr. 48 din 12 februarie 2008 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta Primăria Comunei Işalniţa în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, Parohia Ortodoxă Română Işalniţa, a admis cererea formulată de intervenientul Consiliul Local al comunei Işalniţa, a anulat Decizia nr. 1119 din 20 decembrie 2006 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat că faţă de modificările aduse imobilului (extinderea construcţiei fiind dovedită cu probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză şi schiţa acestuia), nu se poate dispune retrocedarea în natură, considerându-se un imobil nou în raport cu cel preluat.
A mai reţinut Curtea că Decizia emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România nu a precizat suprafaţa de teren ce ar fi trebuit restituită, prin folosirea sintagmei „terenul aferent" creându-se o stare de incertitudine.
Împotriva sentinţei nr. 48 din 12 februarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română Işalniţa, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. (9) şi art. 3041 C. proc. civ..
În esenţă, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa pentru următoarele motive:
- instanţa de fond nu a pus în dezbaterea părţilor necesitatea introducerii în cauză a centrului eparhial Arhiepiscopia Craiovei, Mitropolia Olteniei, prin intermediul căruia a fost formulată cererea de retrocedare, potrivit art. 4 din OUG nr. 94/2000;
- au fost încălcate prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale a reclamantei, invocate prin întâmpinarea formulată de Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România;
- instanţa de fond a constatat în mod nelegal că imobilul în litigiu este o construcţie nouă în sensul art. 1 alin. (3) din OUG nr. 94/2000, întemeindu-şi soluţia pe un raport de expertiză în care nu a fost stabilită cu exactitate valoarea adăugirilor în raport cu valoarea imobilului şi nici suprafaţa de teren ocupată de construcţie.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă Primăria Işalniţa şi intimatul-intervenient Consiliul Local al comunei Işalniţa au solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate.
Astfel, intimaţii au arătat că deşi cererea de retrocedare este formulată prin intermediul centrului eparhial, parohia are personalitate juridică, iar Decizia de retrocedare a fost dată în numele şi pentru pârâtă, imobilul fiind proprietatea acesteia.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantei a fost unită cu fondul, intimaţii considerând că prin dispozitivul sentinţei instanţa s-a pronunţat şi asupra excepţiei, prin admiterea acţiunii Primăriei Işalniţa şi a cererii de intervenţie a Consiliului Local Işalniţa.
Cu privire la valoarea adăugirilor aduse construcţiei, intimaţii au arătat că susţinerile recurentei sunt contrazise de raportul de expertiză, potrivit căruia construcţiile noi depăşesc 50% din valoarea imobilului.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Actul administrativ dedus judecăţii este Decizia nr. 1119 din 20 decembrie 2006, prin care autoritatea emitentă a dispus retrocedarea, către Parohia Ortodoxă Română Işalniţa, a imobilului compus din construcţie şi terenul aferent, situat în comuna Işalniţa, judeţul Dolj, cu următoarele vecinătăţi: Nord – drum comunal; Sud – dispensar medical uman; Est - post poliţie; Vest – U.I.
În sarcina beneficiarului deciziei a fost stabilită obligaţia de a plăti fostului deţinător contravaloarea adăugirilor ulterioare preluării abuzive a imobilului.
Decizia de retrocedare a fost emisă în temeiul art. 1 alin. (1), (3) şi (11) şi al art. 3 alin. (6) din OUG nr. 94/2000, privind retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Potrivit art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice dintre cele prevăzute la art. 2 se retrocedează foştilor proprietari.
Aşadar, titularul dreptului de a beneficia de retrocedare, cu alte cuvinte, destinatarul deciziei, este fostul proprietar al imobilului, iar nu centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult prin intermediul căruia, din considerente de ordin administrativ, se depune cererea de retrocedare, în temeiul art. 4 alin. (1) din OUG nr. 94/2000.
Prin urmare, critica privind neexercitarea rolului activ al instanţei în vederea introducerii în cauză a centrului eparhial este neîntemeiată.
Cu privire la modul în care instanţa de fond a aplicat regulile de soluţionare a excepţiilor procesuale, prevăzute de art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 27 aprilie 2007 curtea de apel a unit cu fondul excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantei Primăria comunei Işalniţa, invocată de pârâtul Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, considerând că pentru soluţionarea excepţiei se impune administrarea aceloraşi probe care sunt necesare şi pentru soluţionarea fondului.
Unirea excepţiei cu fondul cauzei nu exonerează însă instanţa de obligaţia ca prin dispozitivul hotărârii să se pronunţe în mod expres şi asupra acesteia, mai înainte de a păşi la rezolvarea fondului.
Cu toate acestea, din conţinutul sentinţei recurate rezultă că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale a reclamantei, nefăcând referire la rezolvarea excepţiei nici în considerente, nici în dispozitiv, ceea ce denotă aplicarea greşită a prevederilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ.
În fine, Înalta Curte constată întemeiat şi motivul de recurs vizând soluţionarea greşită a fondului cauzei în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) din OUG nr. 94/2000, întrucât instanţa a concluzionat că adăugirile aduse imobilului în litigiu au o valoare mai mare de 50% din valoarea totală a acestuia, fără a avea probe concludente în acest sens.
Potrivit prevederii legale menţionate, „adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. In caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţiri funcţionale şi altele asemenea".
În cauză a fost efectuat un raport de expertiză tehnică în construcţii care a avut drept obiective: individualizarea imobilului, identificarea lucrărilor efectuate de reclamantă, cu precizarea dacă sunt lucrări de reparaţii curente sau capitale, lucrări de consolidare, modificare sau adăugiri; stabilirea valorii lucrărilor în raport cu valoarea imobilului; să se precizeze cine ocupă imobilul şi în baza cărui titlu – obiective încuviinţate de instanţă prin încheierea din 8 iunie 2007.
În conţinutul raportului e expertiză, expertul a identificat şi descris lucrările efectuate la imobilul în cauză, astfel:„Lucrările efectuate la încăperile 1, 2, 3, 4 si 5 au fost lucrări de consolidare (a fost dată jos tencuiala veche, au fost consolidate zidurile cu plasă de sârmă), a fost refăcută instalaţia electrică, a fost executată o noua tencuiala, s-a montat gresie respectiv mozaic veneţian în sala nr. 4, au fost montate 4 instalaţii de aer condiţionat, au fost refăcute tavanele, şarpanta de la acoperiş si a fost înlocuită tabla de la învelitoare.
Încăperile 6, 7, 8, 9, 10, si 11 au fost adăugate în anul 2001 când a fost montată centrala termică racordată la sisteme de încălzire şi la gaze naturale, grupurile sanitare au fost racordate la instalaţia de apă şi canalizare.
Încăperea 12 executată în 1979 a fost şi ea modernizată în anul 2001 când a fost racordată la centrala termică ce se afla in încăperea nr. 6, a fost modificată instalaţia electrică, a fost schimbat acoperişul, au fost înlocuite tencuielile şi a fost montată pardoseala din gresie".
După identificarea lucrărilor efectuate, expertul a păşit la evaluarea îmbunătăţirilor, incluzând în calcul valoarea tuturor lucrărilor descrise mai sus, fără a distinge între „adăugirile aduse imobilului" în sensul art. 1 alin. (3) din OUG nr. 94/2000 şi lucrările care nu se includ în această categorie, conform prevederilor exprese ale textului legal menţionat: reparaţii curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţiri funcţionale şi altele asemenea.
Or, simpla lectură a raportului de expertiză relevă împrejurarea că expertul însuşi a calificat drept de reparaţii şi consolidări o mare parte dintre lucrările a căror valoare se regăseşte în final în cuantumul „lucrărilor de îmbunătăţire", punând semnul egalităţii între „îmbunătăţiri" şi „adăugiri".
Această imprecizie decurge din modul în care instanţa de fond a stabilit obiectivele de expertiză, făcând referire la „lucrările efectuate de reclamantă", iar nu la „adăugirile aduse imobilului" în sensul art. 1 alin. (3) din OUG nr. 94/2000, ceea ce atrage incidenţa, şi sub acest aspect, a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât pentru stabilirea cu exactitate a valorii adăugirilor, distinct de valoarea celorlalte lucrări potrivit celor arătate mai sus, este necesară efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare, probă care, în raport cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., nu poate fi administrată în recurs, Înalta Curte va admite recursul şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 313 teza I C. proc. civ. va casa sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să dispună efectuarea unei noi expertize tehnice, cu obiective clar stabilite în sensul celor expuse mai sus, să soluţioneze cu prioritate excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantei şi în final să rezolve fondul cauzei, având în vedere că, oricare ar fi soluţia pe care o va primi excepţia, efectele ei nu se vor răsfrânge şi asupra cererii de intervenţie principale formulate de Consiliul Local al comunei Işalniţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat Parohia Ortodoxă Română Işalniţa împotriva sentinţei civile nr. 48 din 12 februarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4537/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4543/2008. Contencios → |
|---|
