ICCJ. Decizia nr. 4544/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4544/2008
Dosar nr. 5965/2/200.
Şedinţa publică din 5 decembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 august 2007, reclamantul M.E. a chemat în judecată pârâtul C.N.C.D. ca urmare a refuzului repetat al acestei autorităţi de a răspunde unui capăt de cerere şi a respingerii unui alt capăt de cerere adresate în temeiul prevederilor Constituţiei României, ale legislaţiei privind combaterea discriminării şi ale legislaţiei privind activitatea de soluţionare a petiţiilor.
Reclamantul a solicitat instanţei să confirme situaţia discriminatorie pe motive de apartenenţă sexuală creată prin afişarea cu obstinaţie a simbolurilor religioase în sălile de clasă cât şi pe holurile şi în cancelariile instituţiilor publice de învăţământ din România şi să dispună obligarea C.N.C.D. la retragerea de pe pereţii publici ai cancelariilor, holurilor şi sălilor de clasă, atât din şcoala unde învaţă fetiţa sa, Liceul de Artă Margareta Sterian, cât şi din toate celelalte unităţi publice de învăţământ, a simbolurilor religioase, cu excepţia orelor în care se desfăşoară disciplina cu caracter facultativ, religie.
Reclamantul a solicitat totodată şi obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 RON despăgubiri cu titlu de daune morale, considerând că i s-au încălcat unele din drepturile şi libertăţile fundamentale, stabilite prin reglementări internaţionale, prin Constituţia României şi prin legislaţia naţională, banii urmând a fi folosiţi în acţiuni privind promovarea drepturilor copilului.
În motivarea plângerii reclamantul a arătat că la data de 14 august 2006 a adresat C.N.C.D. o petiţie înregistrată sub nr. 106, solicitările sale materializându-se în trei capete de cerere, respectiv (i) confirmarea discriminării împotriva persoanelor etnice, agnostice, indiferente sau de altă confesiune decât cea căreia îi aparţin simbolurile religioase şi care generează o atmosferă ostilă şi degradantă, afectând dreptul la demnitate personală al tuturor copiilor şi procesul de formare al personalităţii umane autonome şi creaţiei, (ii) confirmarea discriminării prin încălcarea dreptului fundamental la egalitate de şanse, deoarece prin acceptarea simbolurilor religioase unităţile publice îşi asumă transmiterea valorilor de inferiorizare a femeilor practicante de religia respectivă şi (iii) confirmarea situaţiei discriminatorii prezentate pe cele două direcţii, în şcoala în care învaţă fiica sa.
A mai arătat reclamantul că răspunsul primit în data de 14 decembrie 2006, materializat în Hotărârea C.N.C.D. nr. 323 din 21 noiembrie 2006 face referire doar la două dintre capetele de cerere respectiv la primul şi al treilea.
1. Prin sentinţa nr. 3345 din 17 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.E., a anulat în parte Hotărârea nr. 323 din 21 noiembrie 2006 adoptată de C.N.C.D., în ceea ce priveşte pct. 1 din dispozitivul hotărârii, şi a obligat pârâtul C.N.C.D. să se pronunţe cu privire la solicitările reclamantului referitoare la anularea situaţiei discriminatorii creată prin prezenţa simbolurilor religioase în Liceul de Artă „Margareta Sterian" din Buzău şi la încălcarea dreptului fundamental la egalitatea de şanse prin transmiterea valorilor de inferiorizare a femeilor, practicate de religia creştin-ortodoxă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Hotărârea nr. 323 din 21 noiembrie 2006, Colegiul director al C.N.C.D. a stabilit numai cu privire la capătul de cerere privind anularea situaţiei discriminatorii creată prin prezenţa simbolurilor religioase în Liceul de Artă „Margareta Sterian", susţinând fără temei că în raport de sentinţa civilă nr. 157/2005 a Tribunalului Buzău şi Decizia civilă nr. 1917/2007 a Curţii de Apel Ploieşti, nu se poate pronunţa, respectând principiul autorităţii de lucru judecat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a apreciat că pârâtul C.N.C.D. în mod greşit a invocat autoritatea de lucru judecat în soluţionarea uneia din capetele de cerere formulate de reclamantul M.E., în condiţiile în care nu este o instanţă de judecată, iar petiţia cu care a fost sesizat nu constituie o cerere de chemare în judecată.
Referitor la capătul de cerere privind confirmarea discriminării prin încălcarea dreptului fundamental la egalitatea de şanse, pe motive de apartenenţă sexuală Curtea a constatat că în cadrul Hotărârii nr. 323/2006 a C.N.C.D. nu se regăsesc referiri la fapta de discriminare pe motive de apartenenţă sexuală invocată de reclamant în petiţia sa. În aceste condiţii nu se poate reţine că pârâtul a soluţionat şi acest capăt de cere, obligaţie care îi revenea conform dispoziţiilor OG nr. 137/2000.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului ca instanţa să confirme discriminarea cu privire la care pârâtul nu s-a pronunţat, Curtea a apreciat că prezenta acţiune nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din OG nr. 137/2000, conform cărora persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminatorii sau anularea situaţiei create prin discriminare potrivit dreptului comun.
Or, prezenta plângere este formulată împotriva C.N.C.D., ca urmare a refuzului repetat de a răspunde unui capăt de cerere şi a respingerii unui alt capăt de cerere, reclamantul înţelegând să critice modalitatea în care C.N.C.D. a soluţionat petiţia sa, prin Hotărârea nr. 323/2006.
La data de 31 martie 2008 reclamantul M.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii ce face obiectul sentinţei nr. 3345/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal .
În motivarea cererii reclamantul a arătat că sentinţa nr. 3345/2007 nu face referire la capătul de cerere privind plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale, în valoare de 100.000 RON, precum şi faptul că aceasta cuprinde dispoziţii potrivnice în sensul că nu menţionează expres admiterea în parte a acţiunii sale.
De asemenea nu se face referire nici în dispozitiv, nici în considerente, la principalele articole de lege care au stat la baza demersului, şi anume articole din Constituţie, Codul de procedură civilă, Legea nr. 554/2004 cu referire la dreptul fundamental de petiţionare şi dreptul fundamental al persoanelor vătămate de o autoritate publică.
2. Prin sentinţa civilă nr. 1319 din 23 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul M.E., şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul că a indicat expres că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat că cererea reclamantului este o cerere de completare a hotărârii formulată în conformitate cu prevederile art. 2812 C. proc. civ., chiar dacă s-au invocat drept temei legal şi dispoziţiile art. 281 şi art. 2811 C. proc. civ.
A mai reţinut Curtea că împrejurarea că instanţa nu a menţionat: expres, că admite în parte acţiunea este o consecinţă a nepronunţării asupra unui capăt de cerere, situaţie în care este aplicabilă procedura reglementată de art. 2812 C. proc. civ. Cu referire la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, examinată în cuprinsul acestei din urmă sentinţe, instanţa a reţinut că reclamantul nu a precizat în concret în ce constă prejudiciul solicitat, în ce mod a fost afectat din punct de vedere moral şi nici care este interesul legitim pretins a-i fi fost încălcat de C.N.C.D. S-a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral deşi avea această obligaţie, nefiind posibilă acordarea de daune în condiţiile în care nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii respectiv prejudiciul, fapta ilicită, legătura dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.
Împotriva sentinţelor civile nr. 1319/2008 şi nr. 3345/2007 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul M.E.
Printr-un prim recurs îndreptat împotriva sentinţei nr. 3345 din 17 decembrie 2007, recurentul M.E., a criticat această hotărâre, apreciindu-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
O primă critică vizează considerentele hotărârii, recurentul arătând că instanţa deşi a acceptat acţiunea sa, a prezentat denaturat solicitarea sa, astfel că sentinţa pronunţată conţine motive străine de natura cauzei.
A mai arătat recurentul că instanţa a apreciat şi a interpretat greşit solicitarea sa vizând acordarea de daune morale, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea legii, în condiţiile în care nici în considerentele hotărârii dar nici în dispozitivul acesteia nu s-a făcut referire la demersul său de acordare a daunelor morale, nefiind indicate nici principalele articolele din Legea nr. 554/2004, pe care şi-a fundamentat acţiunea de chemare în judecată.
Recurentul a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul obligării C.N.C.D. şi la plata de despăgubiri , cu titlu de daune morale, în sumă de 100.000 lei.
Recurentul-reclamant a formulat un recurs separat şi împotriva sentinţei nr. 1319 din 23 aprilie 2008 a aceleiaşi instanţe, prin care a fost completat dispozitivul sentinţei civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007, hotărâre pe care o apreciază ca fiind nulă, întrucât a fost pronunţată cu neobservarea formelor legale, pricinuindu-se o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea ei.
Recurentul a mai susţinut că în mod greşit instanţa de fond i-a respins cererea de acordare a despăgubirilor, cu titlu de daune morale, în condiţiile în care acest capăt de acţiune a fost cuprins în cererea iniţială, amplu motivat, pus apoi în dezbaterea orală a părţilor şi reluat detaliat în notele scrise.
Recurentul a mai arătat că instanţa de fond nu a prezentat nici un argument sau motiv legal pentru respingerea acestui capăt de cerere, încălcând astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, instanţa neintrând practic în cercetarea fondului solicitărilor sale, ceea ce atrage casarea ei, în sensul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În fine, recurentul a solicitat modificarea sentinţei şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dată fiind lipsa temeiului legal al hotărârii atacate, în cuprinsul căreia nu se precizează care sunt motivele legale ce o susţin şi nici nu sunt prezentate răspunsuri pentru fiecare capăt de cerere.
Intimatul C.N.C.D. a formulat întâmpinare faţă de motivele cuprinse în cele două recursuri declarate de recurentul-reclamant, invocând în principal, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007.
În susţinerea acestei excepţii s-a arătat că în doctrina de specialitate s-a statuat că împotriva hotărârilor judecătoreşti care cuprind erori materiale, neclarităţi ori sunt incomplete se poate utiliza o cale distinctă, cea prevăzută de art. 281 C. proc. civ. de lămurire, îndreptare şi completare, dar nicidecum una paralelă cu calea legală de atac.
În aprecierea intimatului, recurentul-reclamant avea numai posibilitatea legală de a folosi calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti ulterioară, prin care a fost completat dispozitivul primei sentinţe, nefiind posibilă utilizarea, în acelaşi timp a două căi legale care se exclud între ele, cu atât mai mult cu cât există o evidentă similitudine a criticilor cuprinse în cererea de completare cât şi în recursul în cauză, ceea ce conduce practic la rămânerea fără obiect a recursului declarat.
Faţă de acelaşi recurs, declarat împotriva sentinţei civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007, intimatul a invocat şi excepţia de tardivitate, arătând că în raport de data comunicării hotărârii, 10 martie 2008, este neveridică susţinerea recurentului în sensul că ar fi expediat recursul la aceeaşi dată cu cererea de recurs, în vreme ce, din chiar cuprinsul recursului rezultă că a fost expediat ulterior pronunţării celei de–a doua hotărâri, de completare a dispozitivului.
Intimatul a solicitat, în subsidiar respingerea recursurilor ca nefondate arătând, în esenţă, că în mod corect a reţinut instanţa de fond că recurentul nu a demonstrat în concret în ce constă prejudiciul suferit, în ce mod a fost afectat din punct de vedere moral, prin pretinsa încălcare de către intimat a unui interes legitim.
S-a mai indicat de către intimat că recurentul era obligat să probeze, până la data pronunţării sentinţei de fond, îndeplinirea condiţiilor obligatorii pentru angajarea răspunderii ca şi pretinsul prejudiciu moral suferit, conform art. 169 C. civ., ori în cauză, solicitările sale s-au bazat pe simple aserţiuni, nici măcar pe prezumţii.
În fine, intimatul a indicat că în cauză, nu se poate reţine că C.N.C.D. a omis sau a refuzat să răspundă petiţiei recurentului iar faptul că instanţa a retrimis solicitarea către C.N.C.D. spre a răspunde în concret, pe aspectul arătat, face ca cererea de despăgubiri a recurentului să fie şi prematur formulată.
Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţiile invocate de intimatul-pârât în legătură cu recursurile formulate, în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., reţine că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse, în considerarea celor în continuare arătate.
Potrivit art. 2812 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată, instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.
Împrejurarea că recurentul a ales ca împotriva sentinţei nr. 3345 din 17 decembrie 2007 să formuleze, deopotrivă recurs dar şi o cerere de completare, potrivit art. 2812 C. proc. civ., nu face ca recursul său să fie respins de plano ca inadmisibil, câtă vreme textul de lege sus-arătat nu impune alegerea uneia dintre cele două căi procedurale, stabilind numai prin raportare la recurs, termenul în care o astfel de cerere poate fi formulată.
În plus, este de menţionat particularitatea procedurii reglementată de art. 2812 C. proc. civ., în sensul că, spre deosebire de hotărârea de „interpretare" sau cea de „lămurire", hotărârea de completare este ea însăşi o hotărâre prin care se soluţionează o parte din fondul litigiului, respectiv capătul de cerere omis, supusă aşadar, recursului pe cale separată.
În raport de cele menţionate, rezultă aşadar că nu poate fi primită excepţia de inadmisibilitate invocată de intimatul-pârât, urmând a fi respinsă.
Neîntemeiată este şi excepţia de tardivitate invocată de intimat vizând declararea recursului îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007.
Din actele dosarului rezultă că acest recurs a fost înaintat prin poştă la data de 26 martie 2008, la Curtea de Apel Bucureşti (plicul de la fila 5 dosar recurs), fără însă a fi ataşate dosarului de fond dovezile de comunicare ale acestei hotărâri către părţile din dosar.
Cum această împrejurare, în mod evident nu îi este imputabilă recurentului-reclamant şi cum, potrivit prevederilor aplicabile din Codul de procedură civilă, dovada de primire sau procesul verbal al agentului procedural sunt singurele admisibile a confirma comunicarea unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte, respectând liberul acces la justiţie şi în considerarea exercitării drepturilor procesuale cu bună credinţă, va aprecia că acest recurs este regulat formulat, cu atât mai mult cu cât raportat la data comunicării sentinţei, astfel cum a fost ea doar indicată de ambele părţi, ca fiind 10 martie 2008, înregistrarea lui la 26 martie 2008 apare ca fiind realizată înlăuntrul termenului legal, conform art. 301 C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de prevederile legale aplicabile, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la criticile recurentului-reclamant, constată că nu subzistă motive de casare sau de modificare a niciuneia dintre cele două hotărâri atacate, astfel că recursurile vor fi respinse ca nefondate, în considerarea celor în continuare arătate.
Reţinând similitudinea, cel puţin în parte, a criticilor recurentului cuprinse în cele două recursuri, după cum corect a menţionat şi intimatul-pârât, Înalta Curte urmează să analizeze şi să răspundă după caz prin argumente comune criticilor formulate.
Prin prima hotărâre pronunţată, respectiv prin sentinţa civilă nr. 3345 din 17 decembrie 2005, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului în sensul că a solicitat C.N.C.D., a cărui hotărâre nr. 232/2006 a fost în parte anulată, să se pronunţe şi cu privire la solicitările reclamantului referitoare la anularea situaţiei discriminatorii creată prin prezenţa simbolurilor religioase în Liceul de Artă „Margareta Sterian" din Buzău şi la încălcarea dreptului fundamental la egalitate de şanse prin transmiterea valorilor de inferiorizare a femeilor, practicate de religia creştin-ortodoxă.
Din această perspectivă, criticile recurentului-reclamant vizând cuprinderea în considerentele hotărârii a unor motive străine de natura pricinii şi lipsa de referire expresă la încălcarea dreptului la petiţionare al reclamantului, sunt nu numai nefondate, dată fiind argumentarea şi motivarea instanţei, dar chiar lipsite de interes. Totodată criticile recurentului referitoare la lipsa menţiunii în cuprinsul sentinţei civile nr. 3345/2005 a împrejurării ca acţiunea sa a fost admisă numai în parte şi că instanţa nu s-a pronunţat şi asupra capătului de cerere de acordare a daunelor morale, apar ca fiind nu numai ca neîntemeiate dar chiar lipsite de obiect, câtă vreme această misiune a fost rezolvată de instanţa de fond prin procedura legală a completării hotărârii şi a examinării pe calea unei hotărâri separate a capătului de cerere iniţial omis, după cum s-a arătat deja.
Critica esenţială pe care înţelege să o formuleze practic recurentul-reclamant, prin ambele recursuri vizează neacordarea de către instanţa de fond a daunelor morale solicitate.
Analizând considerentele celei de-a doua hotărâri pronunţate, nr. 1319 din 23 aprilie 2008, în temeiul art. 2812 C. proc. civ., prin care instanţa de fond, completând dispozitivul primei instanţei, a examinat şi capătul de cerere de obligare a pârâtului-intimat C.N.C.D. la plata daunelor morale solicitate, în cuantum de 100.000 lei, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că prejudiciul moral invocat de reclamantul-recurent nu a fost dovedit în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ.
Este adevărat că prin cererea introductivă reclamantul a arătat că solicită aceste daune motivat de vătămarea unor drepturi şi interese fundamentale, solicitare dezvoltată şi prin motivele scrise, dar tot atât de adevărat este, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond că simplele afirmaţii nesusţinute de probe care să demonstreze întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea unei astfel de răspunderi, nu pot conduce la admiterea acestei cereri, formulată în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 27 din OG nr. 137/2000, republicată şi art. 52 din Constituţie.
După cum a stabilit deja şi Înalta Curte în jurisprudenţa sa anterioară, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., sarcina probei în astfel de cereri revine reclamantului care trebuie să dovedească, potrivit dreptului comun, existenţa prejudiciului moral suferit, caracterul ilicit al faptei pârâtului, săvârşită de acesta cu vinovăţie precum şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta pârâtului.
Nu a fost probată în cauză îndeplinirea acestor cerinţe, nu a rezultat comportamentul ilegal sau abuziv al pârâtului, modalitatea aleasă de autoritatea pârâtă de exercitare a drepturilor sale procesuale nefiind o faptă ilicită, astfel încât pretinsele prejudicii de ordin moral solicitate de recurent nu au fost dovedite. Drept urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect acest capăt de cerere a fost respins de instanţa de fond ca neîntemeiat.
Criticile recurentului vizând nepronunţarea instanţei pe fondul cererii sau cu încălcarea formelor de procedură ce atrag nulitatea sunt nefondate raportat la modalitatea în care această cerere a fost examinată şi motivat respinsă.
În fine, în completarea celor deja reţinute de instanţa de fond şi ca un argument suplimentar în favoarea soluţiei adoptate, Înalta Curte apreciază, în acord cu principii deja cristalizate în jurisprudenţa C.E.D.O. că având în vedere circumstanţele cauzei, chiar admiterea în parte a acţiunii şi obligarea C.N.C.D. la a se pronunţa pe aspectele în concret menţionate, solicitate de recurentul-reclamant, reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru acoperirea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamant[1].
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se vor respinge aşadar ca nefondate cele două recursuri formulate de recurentul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii recursului declarat de M.E. împotriva sentinţei civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, invocate de intimatul–pârât C.N.C.D.
Respinge recursurile declarate de M.E. împotriva sentinţei civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007 şi împotriva sentinţei civile nr. 1319 din 23 aprilie 2008 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2008.
[1] A se vedea în acest sens, Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.501/14.06.2005
| ← ICCJ. Decizia nr. 4543/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4550/2008. Contencios → |
|---|
