ICCJ. Decizia nr. 616/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 616/2008
Dosar nr. 4148/2/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 4148/2/2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, reclamanta P.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004 - 2005 actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în calitate de funcţionar public are dreptul, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la primă de concediu, plata acesteia fiind suspendată succesiv prin legile bugetare.
Prin sentinţa civilă nr. 2139 din 13 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, a admis acţiunea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtul M.E.F. şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de bani reprezentând primă de concediu pentru anii 2004 - 2005 actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie, Instanţa de Fond a reţinut că deşi plata dreptului la prima de concediu a fost suspendată în mod succesiv prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat, acest fapt nu echivalează cu înlăturarea însuşi a acestui drept.
În consecinţă, reclamanta în calitatea sa de funcţionar public, are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Împotriva sentinţei civile sus menţionate a declarat recurs M.E.F.
În motivarea recursului s-a susţinut, în esenţă, că acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
S-a mai susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, Instanţa de Fond neavând în vedere prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc, pe de o parte, că nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei Instanţei de Fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut Instanţa de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 2139 din 13 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 612/2008. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 621/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
