ICCJ. Decizia nr. 619/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 619/2008

Dosar nr. 14367/3/2007

Şedinţa publică de la 19 februarie 2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 aprilie 2007, reclamanţii S.A., E.A.R., B.G., T.N., S.I., C.M., C.A., S.D., B.A. şi Z.M. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, solicitând obligarea la plata drepturilor salariale, reprezentând prima de concediu pe anii 2000-2006 în cuantum actualizat cu rata inflaţiei.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul instituţiei pârâte, iar, potrivit art. 33 alin. (2) (art. 34) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Printr-o serie de ordonanţe de urgenţă s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol.

Reclamanţii au susţinut că neacordarea acestor drepturi salariale este neîntemeiată, întrucât suspendarea prin acte normative a acordării acestor prime s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 16, 41 şi 53 din Constituţie, reprezentând o restrângere nejustificată şi discriminatorie a unui drept constituţional fundamental.

Prin sentinţa civilă nr. 2278 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţie neîndeplinirii procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate. A admis acţiunea formulată de reclamanţii S.A., E.A.R., B.G., T.N., S.I., C.M., C.A., S.D., B.A. şi Z.M. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor. A obligat pârâta la plata către reclamantul E.A.R. a sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2005-2006, precum şi la plata către ceilalţi reclamanţi a sumelor reprezentând prime de concediu aferente anilor 2001-2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pentru perioada 2001-2006, această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat în exerciţiul său.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat ca lipsită de efecte juridice suspendarea acordării primei de vacanţă pentru anii 2001-2006 şi, în consecinţă, a obligat pârâtul, în temeiul art. 155, 156, art. 162-165 şi art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2006, în raport cu perioada în care fiecare dintre reclamanţi şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei pârâte.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate a declarat recurs Autoritatea Naţională a Vămilor.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanţă aferente perioadei 2001-2003 şi că în mod eronat a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a lipsei procedurii prealabile.

Pe fondul cauzei, s-a motivat că nu există temei legal pentru a acorda primele de concediu în anii 2004, 2005 şi 2006 deoarece dispoziţia suspendată nu a fost în vigoare şi deci în aceşti ani nu a fost prevăzut de lege dreptul la primele de concediu.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru acordarea primelor de concediu pe anii 2001-2006, faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare, momentul de început al termenului de prescripţie de 3 ani se raportează la data reintrării în vigoare a dispoziţiei legale care reglementează dreptul la prima de concediu.

Şi excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată având în vedere natura raportului juridic dedus judecăţii, respectiv obligarea la plata unor drepturi salariale, care exclud prin esenţă condiţia de admisibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile art. 911 din Legea nr. 188/1999 făcând trimitere în mod exclusiv la judecarea cauzelor având ca obiect raporturi de serviciu ale funcţionarului public de către instanţele de contencios administrativ, fără a impune şi această condiţie de admisibilitate.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001-2006.

Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei civile nr. 2278 din 26 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2008.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 619/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs