ICCJ. Decizia nr. 67/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 67/2008
Dosar nr. 2900/2/2007
Şedinţa publică de la 10 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 25 aprilie 2007, reclamantul M.C.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Finanţelor Publice, să se constate existenţa drepturilor sale, în calitate de poliţist, respectiv la sporul de fidelitate pentru anul 2005 şi la prime de concediu egale cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu în anii 2004, 2005 şi 2006.
S-a mai solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sporului de fidelitate pentru anul 2005, respectiv la plata primelor de concediu pe anii 2004, 2005 şi 2006, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda medie practicată în sistemul bancar pe această perioadă, cât şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1549 din 06 iunie 2007 a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative la plata către reclamant a drepturilor băneşti reprezentând prime de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006 şi sporul de fidelitate pentru anul 2005, sume actualizate cu indicele de inflaţie, până la data efectuării plăţii; a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sumele necesare plăţii drepturilor reclamantului; a respins cererea de chemare în garanţie şi a obligat pârâţii, în solidar, la 100 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamantul are dreptul stabilit prin lege la prima de concediu (art. 37 din O.G. nr. 38/2003 aprobată prin Legea nr. 353/2003), acest drept fiind suspendat pe perioada în litigiu prin legile bugetare, însă cum suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, cererea reclamantului este întemeiată.
În ce priveşte sporul de fidelitate, s-a reţinut că exerciţiul acestui drept a fost suspendat doar pentru anul 2005, dreptul la sporul de fidelitate încadrându-se în categoria drepturilor câştigate prin lege (art. 6 din O.G. nr. 38/2003), derivând dintr-un raport de serviciu, astfel încât cererea este întemeiată.
S-a mai reţinut că sumele vor fi actualizate în raport de rata inflaţiei, întrucât reclamantul a fost prejudiciat prin imposibilitatea de a beneficia de aceste drepturi.
De asemenea, s-a reţinut că sumele necesare efectuării plăţilor vor fi atacate de Ministerul Economiei şi Finanţelor care gestionează bugetul de stat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, în baza prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a considerat că Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât raportul de muncă este între reclamant, pe de o parte, şi instituţia în care îşi desfăşoară activitatea, pe de altă parte.
S-a mai susţinut, de asemenea, că instanţa a făcut o greşită aplicare a Legii nr. 500/2002 a finanţelor publice apreciind că Ministerul Economiei şi Finanţelor gestionează bugetul de stat.
Pe fondul cauzei, recurentul a criticat soluţia exclusiv cu privire la primele de concediu, arătând că acordarea acestora a fost suspendată succesiv în perioada 2001-2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
Totodată, s-a susţinut că beneficiul primei de vacanţă nu constituie un drept salarial fundamental, iar legiuitorul este în drept să acorde, să suspende, modifice, abroge sau să stabilească perioada în care să acorde acest drept.
Recurentul a mai susţinut şi că plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală şi imposibil de efectuat întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispoziţiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001-2005, nu au fost şi nu sunt prevăzute sumele necesare.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În conformitate cu art. 37 alin. (1) teza I din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.
Ulterior, aplicarea acestei prevederi legale a fost suspendată prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 privind bugetul de stat pe anul 2004 până la 31 decembrie 2004, prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005 până la 31 decembrie 2005 şi prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 privind bugetul de stat pe anul 2006 până la 31 decembrie 2006.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune a se reţine că dreptul poliţiştilor la primă pentru concediul de odihnă, instituit prin art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 şi-a produs efectele începând cu data menţionată, suspendarea exerciţiului acestui drept neechivalând cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege care prevede acest drept.
De altfel, fiind un drept câştigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menţionate.
Aşa fiind, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
În atare situaţie, concluzia ce se impune este aceea de a se considera că prevederile O.G. nr. 38/2003, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 353/2003, au fost numai suspendate, amânate, prin acte normative temporare, emise datorită unor condiţii financiare deosebite.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1549 din 06 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 638/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 671/2008. Contencios. Conflict de... → |
|---|
