ICCJ. Decizia nr. 64/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 64/2008
Dosar nr. 2109/2/2007
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 martie 2007, reclamanta T.T.G. a solicitat obligarea pârâtului M.M.S.S.F. la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002 şi 2003, în sumă totală de 576 lei, din care 184 lei pentru anul 2002 şi 392 lei în anul 2003, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că dreptul la prima de concediu este prevăzut de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a cărui aplicare a fost suspendată succesiv, până la 31 decembrie 2006, normele de suspendare contravenind prevederilor art. 41, 53, 16 alin. (1) şi 15 alin. (2) din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1316 din 21 mai 2007, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 576 lei reprezentând primă de concediu pe anii 2002 şi 2003, actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la plata efectivă.
Pentru a hotărî astfel, Instanţa a reţinut că dispoziţiile OUG nr. 33/2001 şi cele ale legilor bugetului de stat au întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune, astfel încât excepţia invocată este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, Instanţa a reţinut că suspendarea aplicării prevederilor art. 34 din Legea nr. 188/1999 are ca efect doar amânarea aplicării prevederilor respective şi nu prevederea dreptului la prima de concediu.
S-a mai reţinut că, nu poate fi contestată existenţa dreptului pe perioada în care aplicarea prevederilor a fost suspendată, întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art. 53 din Constituţia României.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul susţinând că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul a susţinut că, Instanţa, în baza prevederilor Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, trebuia să procedeze la respingerea, ca prescrisă, a acţiunii.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că acordarea primelor de vacanţă funcţionarilor publici a fost suspendată în anii 2002 - 2003 prin legile bugetului de stat adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei, astfel încât pretenţiile reclamantei sunt nefondate.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Prima critică este neîntemeiată având în vedere că dispoziţiile OUG nr. 33/2001, aprobată prin Legea nr. 386/2001, precum şi dispoziţiile legilor bugetului de stat, prin care a fost suspendată aplicarea prevederilor din Legea nr. 188/1999 referitoare la acordarea primelor de concediu, sunt de natură să întrerupă cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru titularii dreptului la prima de concediu, cum corect a reţinut Instanţa de Fond.
De asemenea şi criticile ce vizează fondul cauzei sunt neîntemeiate.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 1316 din 21 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 63/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 65/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
