ICCJ. Decizia nr. 61/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 61/2008
Dosar nr. 1984/2/2007
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 martie 2007, reclamanta A.V. a solicitat obligarea pârâtului M.M.S.S.F. la plata primei de concediu pe anii 2003, 2004 şi 2005 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, având calitate de funcţionar public avea dreptul la prima de concediu prevăzută de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, plată care a fost suspendată nelegal prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1303 din 17 mai 2007, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de bani, reprezentând prima de concediu pentru anii 2003, 2004 şi 2005, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.
Pentru a se pronunţa astfel, Instanţa a reţinut că, suspendarea exerciţiului dreptului nu reprezintă înlăturarea acestuia, iar încălcarea existenţei dreptului la prima de concediu ar contraveni prevederilor art. 41, art. 53, art. 16 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât acest drept este un drept de remunerare a muncii care nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia şi, pe fond, respingerea acţiunii. Recurentul a susţinut, în esenţă, că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, deoarece acordarea primei de vacanţă funcţionarilor publici a fost suspendată în anii 2001 - 2006 prin legile bugetului de stat, adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 1303 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 60/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 617/2008. Contencios → |
|---|
