ICCJ. Decizia nr. 668/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 668/2008
Dosar nr. 1072/64/2007
Şedinţa publică din 20 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta L.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M., obligarea acesteia la plata primei de concediu pentru anul 2006, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul A.N.O.F.M., iar conform Legii nr. 188/1999, art. 33 alin. (2) (art. 34 în varianta republicată), funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Ulterior, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă ale guvernului, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
A mai arătat reclamanta că suspendările dispuse anual au încetat, astfel că este îndreptăţită la plata primei de concediu pentru anul 2006, perioadă în care a avut calitatea de funcţionar public.
Prin sentinţa nr. 126/ F/ CA din 1 octombrie 2007, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta L.S., obligând pârâta la plata sumei de 2.564 lei reprezentând contravaloarea primei de concediu pentru anul 2006, sumă de urmează a fi recalculată cu rata inflaţiei până la data efectuării plăţii.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda de referinţă a B.N.R., aferentă sumei datorate, calculată începând cu data naşterii dreptului şi până la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, Instanţa de Fond a reţinut că dreptul la prima de concediu al salariaţilor care au calitate de funcţionar public este un drept stabilit prin Legea 188/1999, care face obiectul raporturilor de serviciu dintre angajator şi reclamantă, iar el nu poate fi restrâns sau îngrădit pe motivul unor prevederi bugetare, deoarece s-ar afecta inclusiv dreptul la muncă al reclamantei.
A mai reţinut prima Instanţă că suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, contravenind dispoziţiilor art. 41 şi 53, precum şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţia României, neputându-se suspenda retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii 188/1999.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă următoarele:
1. Suspendarea acordării dreptului la prima de vacanţă a fost legală şi ea subzistă şi în prezent, echivalând cu înlăturarea dreptului, în condiţiile în care prin nici o altă dispoziţie legală nu s-a abrogat măsura suspendării.
Mai arată că fată de data formulării acţiunii nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, deoarece în perioada 2001 - 2006, acest drept nu a existat, art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999 nefiind aplicabil prin efectul legilor de suspendare, neputându-se vorbi de un drept câştigat.
2. În mod greşit Instanţa de Fond a dispus acordarea dobânzii de referinţă a B.N.R., atâta vreme cât a dispus şi actualizarea sumei pretinse cu rata inflaţiei, prejudiciul fiind astfel integral acoperit.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Primul motiv de recurs invocat de pârâtă, referitor la fondul cauzei, nu este susţinut de actele normative incidente şi nici de principiile constituţionale la care trebuie raportate aplicarea şi interpretarea acestora. În mod corect Instanţa de Fond a analizat speţa dedusă judecăţii şi prin prisma principiilor constituţionale, aceasta nepresupunând verificarea propriu - zisă a constituţionalităţii legilor prin care s-a suspendat plata primelor de concediu.
Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate precum şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
2. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nelegala acordare a dobânzii de referinţă B.N.R. calculată la suma reprezentând prima de vacanţă pe anul 2006, acesta este nefondat, având în vedere natura juridică a celor două noţiuni respectiv actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, cumularea lor fiind posibilă şi legală.
Astfel, în timp ce actualizarea sumei cu indicele de inflaţie reprezintă aplicarea obiectivă în practică a principiului echităţii, în speţă constând în faptul ca o persoană să poată valorifica un drept, recunoscut ulterior datei la care ar fi trebuit acordat, în aceleaşi condiţii ca şi cum l-ar fi primit la acel moment iniţial, iar dobânda este datorată în temeiul dispoziţiilor art. 1088 C. civ. cu titlu de daune - interese, care potrivit alin. (2) al textului legal menţionat se cuvin „fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă".
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M., împotriva sentinţei nr. 126/ F/ CA din 1 octombrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2008.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 648/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 707/2008. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
